Povești aromate

Poison, o poveste de Hanukkah

Inspirație: Poison, Christian Dior

poison
Fotografie: © Lilith & Eva – Babylon Beauty

Noaptea se lăsase rece şi tăioasă peste mica cetate cu străduţe şerpuitoare şi ziduri groase din piatră, de care vântul se izbea fără milă. De câteva săptămâni bune, aproape că se terminase orice fel de hrană. În ultimele zile şi rezervele de apă erau pe sfârşite. Oamenii aşteptau cu groază moartea, care se întrupa dureros şi lent, ca un schelet fantomatic, însă teribil de reală în fața ochilor lor hămesiți. Armata greco-asiriană, condusă de Holofern, tăiase orice drum şi sursă de apă. Asediul se îndrepta implacabil către punctul final, căci locuitorii ajunseseră deja la singura decizie posibilă, să capituleze, în încercarea disperată de a-și salva vieţile.

Se adunaseră în piaţa centrală, vociferând cu ultimele puteri către căpitanul trupelor, Uzziah. Ochii lor luceau fioros a foame şi a deznădejde. Mamele îşi ridicau copiii în sus, plângând. În spatele lui Uzziah, luptătorii lui şi bătrânii satului încercau să îi liniştească. Dar cum să mai potoleşti foamea şi setea unor oameni împinşi în ghearele morţii? Uzziah era un bărbat impunător, la vreo 38 de ani. Comandase cu vitejie revolta împotriva greco-asirienilor, alăturându-se celorlalţi rebeli macabei, luptând pentru libertate.

Antioh nebunul

Israelul era de zeci de ani sub ocupaţia imperiului seleucid, încă de pe timpul regelui greco-macedonean Antioh al III-lea. Imperiul Seleucid era un stat elenist condus de dinastia Seleucidă, fondată de Seleucus I Nicator, în urma împărțirii imperiului macedonean extins de Alexandru cel Mare. Seleucus primise Babilonia (321 î.Hr.) și, de acolo, și-a extins stăpânirea pentru a include o mare parte din teritoriile orientale ale lui Alexandru cel Mare: Anatolia centrală, Persia, Levantul, Mesopotamia și ceea ce este acum Kuwait, Afganistan și părți din Pakistan și Turkmenistan. Regele seleucid Antioh al III-lea îl înfruntase pe Ptolemeu al Egiptului pentru ţara Israelului şi ieşise învingător. La început, se dovedise binevoitor faţă de noii supuşi, dar succesorii lui fuseseră nemiloşi. Situaţia devenise insuportabilă pentru evrei în timpul lui Antioh al IV-lea, un tiran nemilos care prigonea cultul iudaic şi promova o elenizare agresivă şi forţată. Cruzimea şi excentritățile sale îi câştigaseră porecla de „Epimanes (Nebunul)”, oricât de mult insista el să se numească „Theos Epiphanes (Manifestarea lui Dumnezeu)”.

‘Judith’, Gustav Klimt, 1909
‘Judith’, Gustav Klimt, 1909

În vreme ce Antioh era ocupat cu campania în Egipt, s-a răspândit în Iudeea zvonul că ar fi fost ucis. Marele preot evreu Iason, care fusese înlăturat din funcție, a adunat o forță de 1000 luptători și a atacat prin surprindere Ierusalimul. Marele preot Menelau, elenizatul, numire a lui Antioh, a fost nevoit să fugă din capitală. Întorcându-se înfuriat din Egipt în 167 î.Hr., după umilința suferită de la romani, Antioh a atacat Ierusalimul și l-a restaurat pe protejatul său, Menelau. Mulţi evrei rebeli au fost executați. Antioh a scos în afara legii riturile și tradițiile iudaismului și a ordonat impunerea cultului lui Zeus ca zeu suprem, inclusiv în incinta Templului din Ierusalim.  Măsurile luate de Antioh erau considerate de evrei drept o blasfemie. În fața refuzului lor de a accepta cultul impus prin forță, Antioh a trimis o armată numeroasă cu misiunea de a impune noua ordine. Ierusalimul a fost cucerit, suferind mari distrugeri și mulți evrei au fost măcelăriți.

Decretele lui pedepseau cu moartea pe oricine care ţinea Sabatul, venera pe Dumnezeul lui Israel sau adera la regulile de alimentaţie casher. De fapt, legile lui Antioh erau în aşa fel făcute încât doar a fi evreu era, practic, ceva pedepsit cu moartea. În astfel de condiţii, s-a născut revolta macabeilor, condusă de cei 5 fii luptători ai bătrânului preot Matitiyahu.

Revolta macabeilor

Se povesteşte că, într-o zi, conducători asirieni au sosit în Modiin, satul lui Matitiyahu. Ofițerul grec a construit un altar în piața satului și a cerut ca bătrânul preot  să ofere jertfe zeilor greci. Mattiyahu a răspuns neînfricat:

– “Eu, fiii mei și frații mei sunt hotărâți să rămânem loiali legământului făcut de Dumnezeu cu strămoșii noștri!”

Apoi, un evreu elenist s-a apropiat de altar ca să ofere un sacrificiu. Mattiyahu și-a luat sabia și l-a ucis, iar fiii și prietenii săi i-au atacat pe soldaţii asirieni și au distrus altarul idolilor.

Temându-se de răzbunarea lui Antioh, Mattiyahu a părăsit satul și a fugit împreună cu fiii și prietenii săi pe dealurile din Iudeea. Mulţi evrei loiali și curajoși li s-au alăturat, organizându-se în legiuni care atacau fulgerător detașamente avanposturi inamice, distrugând altarele păgâne construite după ordinul lui Antioh. Sub conducerea fraţilor Simon cel Înţelept şi Iuda cel Viteaz, evreii s-au organizat repede şi bine, revolte izbucnind în tot teritoriul. Fiii lui Matitiyahu începuseră să fie cunoscuţi ca macabei, nume care provine din fraza Mi Kamocha Ba’eilim Hashem, “Cine este ca tine între dumnezei, Doamne.”

Uzziah se alăturase şi el revoltei macabeilor şi la început avusese succes. Cetatea lui, Betulia, avea ziduri groase, impenetrabile şi era aşezată la înălţime. Uzziah adunase sub comanda lui zeci de luptători viteji, însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de libertate. Însă, asirienii aduseseră împotriva lui pe Holofern, un general grec renumit pentru cruzimea sa. Pe oriunde trecea, nici măcar un copil evreu nu era scutit de la moarte.

Locuitorii Betuliei ştiau asta prea bine. Veşti despre crimele şi torturile lui Holofern se răspândiseră peste tot. Dar care era opţiunea? Oricum nu mai aveau nici hrană nici apă, mureau lent, închişi în propria cetate, care se dovedise, aşa cum bine gândise Uzziah, imposibil de cucerit. Dar Holofern împrejmuise cetatea, tăind orice drum către ea şi blocase şi sursele de apă care o alimentau.

Uzziah ştia că nu mai are ce să le ofere. Şi-ar da într-o secundă viaţa pentru salvarea cetăţii şi a locuitorilor, şi el şi toţi luptătorii lui. Dar nimic nu i-ar mai scuti pe oameni de furia răzbunării lui Holofern.

Oamenii urlau, copiii plângeau, femeile ţipau. Micuţa piaţă a cetăţii se umpluse de un vuiet lugubru, care când scădea, când creştea în intensitate. Era ca bocetele unei slujbe de înmormântare, însă cei pentru care se slujea erau încă vii.

Uzziah îi privea pe toţi, unul câte unul, mutându-şi privirea către fiecare. Îi cunoştea bine, erau oameni simpli, muncitori, credincioşi. Dar, în numele cărui Dumnezeu să le mai ceară să îndure moartea prin înfometare? Nu mai erau cuvinte, nici rugăciuni care să fi rămas nespuse. Nici lacrimi neplânse. Era ceasul din urmă. Uzziah ştia că, dacă acceptă decizia lor de a se preda lui Holofern, vor fi toţi ucişi. Foamea făcuse să le încolţească în inimi speranţa nebună că poate grecii se vor îndura. Uzziah ştia prea bine că nu exista milă în inima lui Holofern. Erau cu toţii condamnaţi la moarte.

‘Iudit si slujnica’, Artemisia Gentileschi, 1613-14
‘Iudit si slujnica’, Artemisia Gentileschi, 1613-14

În cele din urmă, rupse tăcerea şi cu o voce liniştită, solemnă şi sigură, zise:

– 5 zile. Da-ţi-mi doar 5 zile. Încă 5 zile. Dacă la sfârşitul acestor cinci zile, nu va veni nici o salvare, atunci vom capitula. Aveţi cuvântul meu de luptător al Israelului.

– Şi ce o să se întâmple în 5 zile? O să vină Dumnezeu să elibereze cetatea? Încă 5 zile de foame? Ţi-e uşor să vorbeşti, nu ai copii acasă – îl înfruntă Yossi, un bărbat în vârstă, dar încă puternic, cu o barbă stufoasă şi o privire mânioasă.

Se auziră voci care îi dădeau dreptate. Altele protestau.

– 5 zile, doar 5 zile, repetă Uzziah cu calm şi aruncă o privire adâncă asupra mulţimii.

Femeile se agăţară de seriozitatea din ea, bărbaţii fură cuceriţi, împotriva voinţei lor, de aparenta lui stăpânire de sine. Înăuntrul lui însă, Uzziah era disperat. Nu ştia ce o să facă în aceste 5 zile. Nu avea niciun plan.

În cele din urmă, mulţimea se potoli. 5 zile. Doar 5 zile. Cine ştie, poate că se va întâmpla vreun miracol, ca în vremurile vechi. Da, poate că se va întoarce Dumnezeu cu chipul la ei. Iar dacă nu, Uzziah a promis. Asta gândeau toţi, întorcându-se către casele lor cu inimile negre, dar în care se ivise, totuşi, o luminiţă de speranţă.

Iudit

Uzziah se aşezase jos, înfrânt de propria lui deznădejde, privind la oamenii care se făceau tot mai mici şi mai neclari. Încă puţin şi până şi zgomotul paşilor lor se stinse. Rămăsese singur în noapte, sau cel puţin asta credea. Îşi ascunse faţa în mâini şi un val de disperare fierbinte îi năvăli în vene. Dintr-o dată, în spatele lui auzi un glas. Era liniştit şi dulce, plin de o tristeţe melancolică.

– De ce îl pui la încercare pe Dumnezeu, dându-i ultimatumuri de 5 zile? Dacă într-adevăr ai avea încredere în El, nu ar trebui să vorbeşti aşa, Uzziah. Şi de altfel, nu ştii tu că ne aşteaptă o soartă mai cruntă decât moartea, dacă vom ajunge în mâinile lui Holofern?

Uzziah se întoarse încet către vocea caldă care îl dojenea uşor în întunericul nopţii. Femeia se apropie de el, zâmbindu-i. Razele lunii alunecară pe chipul ei frumos, încadrat de o năframă neagră, de doliu, şi o recunoscu pe Iudit, fiica marelui preot.

Toată lumea o cunoştea pe Iudit. Avea doar 23 de ani când murise bărbatul ei, Menashe, şi de atunci îşi dedicase viaţa rugăciunilor și ajutorării celor în nevoi, în ciuda nenumăratelor cereri în căsătorie pe care le primise, căci Iudit era o femeie de o frumuseţe rară. Părul negru, bogat se încăpăţâna să îi iasă în rotocoale mătăsoase de sub acoperământul capului. Avea ochii mari, negri, uşor traşi în jos şi buzele cărnoase, mereu roşii şi zâmbitoare. Mintea ei era tăioasă ca un cuţit, dar în acelaşi timp, suavitatea inimii ei vindeca şi alina orice supărare. Orice ar fi făcut sau spus, Iudit captiva. Chiar şi bătrânii cetăţii se aflau sub vraja ei, dar Iudit nu căuta niciodată vreo poziţie de putere. Era respectată în toată cetatea şi mulţi veneau să îi caute sfatul înţelept.

Iudit, Cristofano_Allori
Iudit, pictura de  Cristofano Allori

– Ai dreptate, Iudit, dar ce e de făcut? Crezi că nu ne-am rugat destul? Nu e sezonul ploilor şi doar un miracol al rugăciunilor poate să descătuşeze cerul şi să umple cisternele cu apă.

–  E bine să ne rugăm şi să avem încredere în ajutorul celui de sus. Dar am un plan. M-am gândit la toate şi cred că merită încercat. Vreau să mă duc la Holofern, doar eu şi o servitoare. Doar noi două, fără niciun bărbat.

–  Exclus. Cum să te las să te sacrifici? se îngrozi căpitanul evreu. Nu ne putem juca aşa cu onoarea unei femei. Nu putem accepta asta. Şi care e planul? Dacă nu va merge? Nu te voi lăsa singură.

Uzziah era de-a dreptul enervat. Cum să o lase pe Iudit, atât de tânără, de frumoasă, de delicată, să îl înfrunte singura pe crudul Holofern, iar el şi toţi bărbaţii să stea la adăpost în spatele zidurilor? Sângele îi zvâcnea în vene de ruşine.

– Uzziah, ai încredere în mine. Nu o să mi se întâmple nimic. Dumnezeu aduce, din când în când, salvarea prin femei. Nu o uita pe Yael, femeia lui Heber. Era o simplă femeie ca mine şi a reuşit unde toţi bărbaţii au eşuat. În mâinile ei a căzut nemernicul Sisera. Femeile pot dezlega ceea ce bărbaţii încurcă.

Iudit, de Elisabetta Sirani (1638 - 1665)
Iudit, de Elisabetta Sirani (1638 – 1665)

Uzziah o privi supărat, dar îi cunoştea firea. Pe cât era de frumoasă şi delicată, pe atât era de încăpăţânată când îşi punea ceva în cap.

– Ce ai în minte? Cum să te ajut? Sunt la ordinele tale, rosti, în cele din urmă, învins de dulceaţa zâmbetului ei şi de privirea ei întunecată şi insistentă. Focul negru din ochii ei topea în bărbați orice urmă de rezistenţă. Poate are dreptate, gândi el, visător. Cine ar putea vreodată să i se împotrivească unei femei atât de frumoase şi atât de inteligente? Cine găseşte o femeie ca ea,  găseşte binele şi obţine toate favorurile cereşti.

Iudit se întoarse repede acasă. Nu mai era timp de pierdut. Chiar în noaptea aceea trebuia să pună în aplicare planul ei. Era nebunesc, într-adevăr, dar măcar putea duce, în teorie, la salvarea întregii cetăţi. Nici capitularea propusă de locuitori, nici cele 5 zile iniţiate de Uzziah nu duceau la altceva decât decimarea totală a populaţiei.

– Shoshana, Shoshana, strigă ea de cum intră în casă. Scoate repede cufărul cu hainele de sărbătoare. Adu cutia cu bijuterii. Fă, te rog, nişte pâinici dulci şi pufoase. Mai avem din turtele acelea cu stafide şi curmale uscate?

Shoshana se mişca greu, era mai în vârstă, dar, însufleţită de dinamismul stăpânei, începu să răscolească pe sub paturi și să se opintească trăgând de nişte cutii, în timp ce Iudit se privea atentă în oglindă. Nu îi plăcea ce vedea. Era încă tânără, nu avea nici 30 de ani, dar doliul îi întunecase chipul cu un aer suferind şi trist. Se împlineau 3 ani şi 4 luni de când murise bărbatul ei şi de atunci refuzase să mai intre în casă. Îşi instalase un cort pe acoperişul casei şi acolo îşi petrecea orele, în rugăciune şi post. Cobora numai în zilele de Shabat şi de sărbătoare. Era palidă, nemâncată, deshidratată şi pielea ei cândva strălucitoare se strângea acum uscată şi fără culoare.

– Lucrăm cu ce avem la îndemână, asta e, îşi zise oftând şi îşi dădu jos haina aspră, din cânepă, pe care o purta de când rămăsese văduvă. Cu puţina apă care mai rămăsese într-un ulcior, se spală în grabă. Apoi, începu să se ungă pe piele cu un ulei dens, înmiresmat. Arome grele, dulci şi piperate cu vârf de coriandru, anason şi flori de portocală se răspândiră în aerul nopţii. Încet, se ridicară valuri  calde de smirnă şi tămâie, mosc, scorţişoară şi răşini scumpe, îmbogăţite cu lemn de cedru şi ambră. Masajul uşor şi uleiul catifelat îi readuseră lui Iudit în obraji strălucirea roză a tinereţii. Shoshana îi pregătise cele mai frumoase haine, împodobite cu fir de aur, cele pe care nu le mai purtase dinainte de moartea lui Menashe. O străfulgerare de durere îi încordă inima şi amintiri tandre îi aduseră lacrimi în ochi. Toate hainele acelea îi vorbeau despre el, toate le purtase pentru el. Iudit stărui cu mâna de-a lungul materialului subţire. Parcă mai putea să simtă amprenta atingerii lui pe ţesătură. Duse haina la nas şi o mirosi îndelung, căutând, pe undeva, vreo frântură întipărită a mirosului lui. Haina mirosea, însă, a stătut şi Iudit strâmbă din nas. Era nevoie de ceva mai mult ca să îl cucerească pe Holofern, nu o văduvă palidă îmbrăcată în haine vechi.

Nu mai era însă timp, aşa că, în timp ce Shoshana mânuia cu iscusinţă aluatul şi mirosul proaspăt de pâine începea să învăluiască locuinţa, Iudit se îmbrăcă repede şi cotrobăi prin cufărul vechi după sticluţa cu esenţe. Iasomia sălbatică stinsă în tămâie fierbinte, fructe dulci încătuşate în ulei cu scorţişoară, vanilia caldă şi trandafirul înecat în miere albă îi cuprinseră veşmintele într-un abur înmiresmat, care la fiecare pas al ei se înteţea seducător. Cutia cu bijuteriile dăruite de Menashe era ascunsă sub pat, nu mai suporta nici să le vadă. O scoatea noaptea, la lumina lunii, din când în când, când dorul de el o împiedica să doarmă. Îşi inventase singură o dulce tortură. Băga, fără să se uite, mâna în cutie şi scotea prima bijuterie pe care o nimerea. Apoi, îşi petrecea restul orelor nopţii dăruindu-se cu agonie, printre lacrimi şi zâmbete, rememorării amintirilor pe care acea brăţară sau acel inel i le trezeau. Mai toate erau momente de fericire şi dragoste şi prin toate era legată de el, ca şi cum ar fi fost adevărate lanţuri, mai strașnice decât orice metal, mai puternice decât moartea.

Îşi prinse brăţările grele, cu model întortocheat de încheieturile mâinilor, iar colierele strălucitoare îi înconjurară în mai multe rânduri gâtul delicat, scânteind pe piept. Inelele multe şi bogate îi împodobeau mâinile cu degete lungi şi subţiri. Îşi puse în păr ace de argint şi îşi prinse vălul subţire cu o diademă strălucitoare. Cercei grei îi zornăiau la fiecare mişcare, prinzând lumina în joaca lor şi aruncându-i-o pe chip, răsfrângând-o în ochii negri. Părul răspândea o aromă îmbătătoare, caldă, fremătătoare, vie, de livadă de fructe şi flori după o ploaie de vară. Se încălţă cu sandalele din piele neagră cu împletituri în care erau prinse tot felul de ornamente de argint şi îşi fixă brăţări groase în jurul gleznelor subţiri.

Judith with the head of Holofernes by Carlo Francesco Nuvolone, second half of 17th century
Judith cu capul lui Holofern, de Carlo Francesco Nuvolone, sec XVII

Iudit se uită în oglindă, triunfatoare. Arăta maiestuoasă ca o regină, parcă era cea din ziua nunţii, parcă nu trecuseră anii. Aştepta să audă glasul multiubit din clipă în clipă, chemând-o uşor pe numele de alint care îi plăcea lui: nishmati, nishmati, sufletul meu, unde eşti? Dar vocea lui Menashe nu se mai auzea de mult decât în inima ei bolnavă de dragoste, iar Shoshana își terminase treaba.

Iudit îşi luă inima în dinţi, îndepărtă amintirile care o încolţeau, ca de obicei, mai puternic la căderea nopţii, şi intră în bucătărie. Shoshana pusese tot ce îi ceruse într-un coş mare, de nuiele: brânza făcută de ea, pentru care era faimoasă în toată cetatea, pâinicile pufoase care răspândeau un miros îmbătător, turta cu fructe uscate, un ulcior cu ulei de măsline şi mai multe cu un vin întunecat şi tare, puţin dulce, pe care le păstra chiar de la banchetul nunţii. Le pusese deoparte, cu gând să îi facă lui Menashe o surpriză, însă moartea îl răpise din braţele ei şi vinul, prilej de bucurie, rămăsese uitat nedeschis. În casă şi în inima lui Iudit, nu mai exista de mult niciun motiv de sărbătorire.

Holofern, generalul grec

– Haide, a venit timpul, o zori pe Shoshana, încercându-se să îşi facă sieşi curaj. Iudit făcea eforturi să nu se gândească logic la ce va face, la ce va urma. Din momentul în care luase decizia, nu mai era cale de întors, ci doar de mers înainte. Mergeau repede, cu paşi uşori și moi, de pisici la pândă. Când ajunseră aproape de santinelele asiriene, îşi acoperi chipul cu un voal subţire şi transparent, prin care ochii negri păreau că sclipesc şi mai puternic. Şopti repede o rugăciune în mintea ei, dar nu își încetini pasul.

– Cine e acolo? Un glas gros de bărbat se răsti la ele.

– Vin din cetate. Am un mesaj important pentru conducătorul vostru, îndrăzni ea.

Léon Comerre, 1850 – 1916, JUDITH
Léon Comerre, 1850 – 1916, Iudit

Santinela râse şi vorbi ceva repede cu celălalt soldat. Făcu un pas agresiv către ea, dar se opri uimit de vederea chipului frumos care se ivea timid din spatele valului. În scurt timp, cele două femei fură conduse într-un cort mare, împodobit luxos. Holofern dormita pe nişte covoare moi, sprijinit pe perne şi mormăi ceva supărat. Aruncă o privire mânioasă asupra vizitei insolite şi continuă moţăiala. Iudit îşi dezveli chipul şi aştepta tăcută, în picioare. A doua privire aruncată femeii îi trezi curiozitatea. Se ridică uimit, puţin stânjenit de ţinută lui. Îşi aranjă hainele în timp ce întrebă aspru, pentru a-şi masca nesiguranţa.

– Cine eşti şi ce vrei?

– Sunt o simplă femeie din Betulia şi am venit aici pentru că  nu mai suport să văd chinurile prin care trec consătenii mei. Am venit cu o singură speranţă, zise ea şi glasul i se frânse…

– Vorbeşte, nu te teme. Nu ţi se va întâmpla nimic. O îndemnă Holofern, dornic să îi arate delicatei făpturi că el are puterea de o proteja.

– Îmi pun toate speranţele în mariminia inimii voastre. Dacă eu vă spun cum să cuceriţi cetatea, atunci, vă implor, sper, vă rog, să îi cruţaţi pe locuitorii ei.

Iudit izbucnise aproape în plâns. Ochii negri îi străluceau plini de lacrimi, o roşeaţă irezistibilă îi cuprinse obrajii, iar buzele umede păreau mai pline şi mai roşii. Glasul i se modula, cald şi pătrunzător ca un cântec. La fiecare gest nervos al mâinilor ei delicate, parfumul impregnat în veșmintele ei se răspândea în cort, umplând spaţiul cu seducţia lui dulce şi tenebroasă, trezind la viaţă toate instinctele masculine ale lui Holofern. Acesta se uita uluit la făptura din faţa lui şi simţea crescând în el o dorinţa nemaiştiută de a o proteja. De a o cuceri. De a o stăpâni. Era urât, mereu fusese extrem de urât, asta îl şi făcea atât de crud, poate. Niciodată nu avusese parte nici de căldură, nici de frumuseţe, şi bogăţia de senzaţii pe care această femeie le trezea în el îi erau complet necunoscute. O adiere de tandreţe îl cuprinsese şi nu ştia nici el ce înseamnă asta. Stătea confuz în faţa ei, neştiind cum să reacţioneze. Să o posede aici şi acum? Era totuşi un general grec. Să o ucidă? Cum să distrugă asemenea frumuseţe? Să o aibă. Să fie a lui. Asta îşi dorea şi nu ştia cum.

Deodată, un gând i se ivi în minte. Un gând care împăca şi pe bărbatul şi pe soldatul din el.

– Dacă îmi spui cum să cuceresc cetatea şi se dovedeşte adevărat, atunci îţi promit orice vrei şi te voi face soţia mea. Vei fi soţia mea, a mea! Repetă el, extaziat de şiretenia lui.

– Am auzit de vitejia ta şi de faptele tale măreţe din bătălii. Ar fi o onoare pentru mine să te gândeşti măcar la asta. După cum ştii, cetatea a rămas aproape fără hrană şi nici apă nu prea mai e. Locuitorii sunt înnebuniţi de foame, dar încă rezistă.  Se vor împotrivi până la moarte, se vor lupta cu ultimele puteri şi încă pot să provoace multe pierderi în armata ta.

Holofern dădu din cap. Vitejia cu care Betulia luptase aproape îi câştigase respectul.

– Însă foamea îi va împinge să mănânce din animalele interzise de legea noastră străbună. Iar atunci Dumnezeu se va mânia pe noi şi îşi va întoarce chipul de la cetate. În acel moment, tu vei ataca şi cetatea va cădea în mâinile tale.

– Dar cum voi şti eu când să atac?

– M-am gândit la toate. Am aranjat cu santinelele Betuliei să mă văd cu ele în fiecare noapte şi să facem schimb de informaţii. Ei îmi vor spune ce se întâmplă în cetate şi eu voi povesti nimicuri despre ce se întâmplă în tabăra ta. Dar trebuie să îmi dai cuvântul tău de luptător că nu îi vei da pierii, adauga Iudit, cu o căldură magnetică în zâmbet.

– Cine poate disprețui un astfel de popor, care are asemenea femei? Nu ești numai frumoasă la chip, ci și înțeleaptă la vorbă. Dacă îmi vei da cuvântul că vei deveni soţia mea, vei avea de la mine tot ce îți dorești. Îi întoarse Holofern vorbele cu speranţa în voce.

Iudit il decapiteaza pe Holofern, Artemisia Gentileschi, 1612
Iudit il decapiteaza pe Holofern, Artemisia Gentileschi, 1612

Iudit îi zâmbi într-o tăcere plină de promisiuni, uitându-se drept în ochii lui. Generalul se fâstâci şi simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. Se simţea ca un băieţel în faţa ei şi vroia cu orice preţ să o impresioneze. Dădu repede ordine să fie pregătit un cort numai pentru ea şi slujnica ei, la nici doi paşi de al lui. Alese el însuşi podoabele pentru acesta, argintăria cea mai strălucitoare, covoarele cele mai catifelate, mătăsurile cele mai fine,  mulțimea de servitori pe care îi puse la dispoziţia ei. Nimeni, absolut nimeni nu putea schimba vorbe cu ea în afara lui. Avea libertatea de a se plimba fără să fie deranjată prin toată tabăra. Iudit se arătă impresionată de toate pregătirile lui şi el îi zâmbi plin de mândrie.

În zilele următoare, Iudit şi Shoshana deveniră o prezență cunoscută în tabăra asiriană. Speriaţi de ordinele generalului, nimeni nu îndrăznea să le tulbure plimbările zilnice. Cu chipurile ascunse sub voaluri şi înveşmântate în şaluri lungi, femeile făceau plimbări dese prin tabără. La început, treziseră curiozitatea soldaţilor, dar şi groaza lor, ştiindu-le sub protecţia comandantului lor. După câteva zile, se obişnuiseră cu plimbările lor şi nu le mai dădeau atenţie. Seara, erau invitate la cină în cortul generalului, care, descoperiseră, avea patima băuturii. Încerca să îi facă o curte stângace, oferindu-i toate bogăţiile pământului şi sfârşea îmbătat, atât de parfumul ei cât şi de vin. Într-o seară, Iudit reuşi să se apropie, nevăzută de nimeni, de partea evreiască şi să îi transmită un mesaj lui Uzziah:

– Spune-i că planul merge perfect. Încă puţin. Răbdaţi şi rezistaţi.

Uzziah, de când plecase Iudit, nu mai putea să mai doarmă nopţile. Se învinovăţea pe sine că o lăsase să plece şi îşi petrecea orele de insomnie imaginându-şi tot felul de torturi şi chinuri înfiorătoare. Mesajul santinelei îi alină inima ca mierea dulce pusă pe rană.

Banchetul

În timpul acesta, Holoforn începuse să îşi cam piardă răbdarea. De abia aştepta momentul în care să o ia pe Iudit de soţie.

– Spune-mi, frumoasă Iudit, cum mai merg lucrurile în cetate? Când pot începe atacul?

– Am veşti bune, generale, s-a terminat şi ultima fărâmă de mâncare casher din cetate. Într-o zi – două, nu vor avea ce altceva să mănânce decât carnea animalelor interzise. Atunci Dumnezeu se va mânia pe ei şi îi va da pe mâna ta.

Holoforn o privi entuziasmat. Încă puţin, şi buzele ei catifelate vor rosti cu dragoste numele lui şi numai al lui, când o va strânge cu putere în braţe. Beat de pasiune, strigă:

– Sărbătoareee…vom sărbători, astă-seară, vestea cea bună. Iudit, eşti invitata mea specială. Încă puţin şi vei fi a mea, frumoasa mea.

Iudit se aranjă în seara aceea cu mai multă grijă ca niciodată. Îşi contură ochii negri cu o linie groasă de kohl şi îşi umezi buzele cu unguent de ceară şi miere de albine. Parfumul de flori de iasomie şi petale de trandafir strivite în răşini onctuoase îşi raspândea leneș moleculele, în ritm cu dansul pletelor ei bogate, care cădeau întunecate şi grele, eliberate din strânsoarea acelor de argint. În contrast cu cascada părului negru tăciune, diadema de argint îşi arunca maiestuos sclipirile în jurul ei. Bijuteriile străluceau hipnotic, iar centura din mătase ţesută cu fir strălucitor de aur îi scotea în relief talia subţire. Nervozitatea îi aducea un aer proaspăt în obrajii trandafirii, care o făcea să pară şi mai tânără şi delicată.

‘Judith si Holofern’, Gustav Klimt, 1901-2
‘Judith si Holofern’, Gustav Klimt, 1901-2

Când intră în cort, Holoforn scoase un oftat de admiraţie. Se sculă repede şi o luă de mână, pentru a o conduce către locul ei. Masa era plină de cele mai minunate bunătăţi aşezate pe vase scumpe de argint şi paharele străluceau îmbietor în lumina lumânărilor. De jur împrejur, covoare colorate, perne acoperite cu cele mai delicate mătăsuri, pături moi brodate de mână, flori aduse de departe, fructe, vaze şi tot felul potire  şi sfeşnice din aur şi argint în care luminau lumânări mari, din ceară pură. Holoforn ceruse cele mai de preţ lucruri pentru a o impresiona. Într-adevăr, înăuntrul cortului, era un lux cum nu mai văzuse niciodată.

– Îţi este cu siguranţă foame, zise el în timp ce o invită să se aşeze. Te rog, am comandat toate astea pentru tine. Nu ştiam exact ce îţi place, aşa că am cerut din toate.

– Totul arată minunat, însă aş vrea să împart cu tine ceva care e foarte important pentru mine.

Holoforn o privi atent şi curios. Orice era important pentru ea devenea brusc important pentru el. Şi mai ales, ea vroia să împartă cu el ceva… Şi durerea dacă ar fi să o împartă, plăcere ar deveni, dacă ar împărți-o cu ea, gândi el în timp ce îi observă linia elegantă a gâtului coborându-i către pieptul ascuns de buclele negre şi înmiresmate.

– Cum se apropie momentul în care voi deveni soţia ta…

– Cu voia zeilor, adăugă el repede.

– Cu voia lui Dumnezeu, continuă Iudit. Atunci aş vrea să mă cunoşti mai bine. Uite, de exemplu, am adus în această seară mâncare de a mea, brânză făcută în casa mea, care e faimoasă în toată Betulia, un vin vechi şi bun pe care însuşi tatăl meu l-a făcut din via din spatele casei şi pâine. Te rog, gustă. Gustând din mâncarea mea, mă vei cunoaşte chiar pe mine.

Atât aştepta Holoforn! Oh, să o guste pe ea. Din ea! Iudit întinse repede în faţa lui specialitatea de brânză de care era aşa mândră, pâinea şi se ridică să îl servească. Era o brânză sărată, de capră, puţin iute, sfărâmicioasă, care cerea să fie udată cu mult vin. Se apropie de el pe la spate şi, aplecându-se puţin, îi turnă vin în pahar. Parfumul care emana din pletele ei, ce îl atingeau acum pe umăr, îl înnebunea. Niciodată nu mai simţise asemenea miros, îi venea să îşi bage capul în părul ei negru şi să adoarmă acolo, inspirând aroma trupului ei. Parfumul ei cucerise spaţiul şi timpul, iar lui Holofern i se părea că trăiește acum în altă dimensiune, densă și invizibilă, unde nu mai există decât o singură senzație, tremurul interior dat de căldura apropierii ei.  Zgomotul vinului turnat în pahar îl trezi la realitate.

Ea aştepta cuminte să bea împreună cu el. Holoforn dădu pe gât primul pahar. Într-adevăr, Iudit avusese dreptate. Vinul era ca ea, nediluat, în doze maxime de plăcere dureros de dulce, care îl ardea pe interior cu o dorinţă aprigă de a o poseda. Parcă mușca din măruntaiele lui, care se contorsionau de plăcere la atingerea lui fierbinte.

– Şi brânza e delicioasă, rosti el cu gura plină şi al doilea pahar în mână. Iudit se mişca în jurul lui ca într-un dans, tăindu-i bucăţele de brânză, rupând cu mâna ei frumoasă şi plină de inele strălucitoare pâinea, umplându-i paharul, învăluindu-l cu părul ei înmiresmat în promisiunea plăcerii iminente.

Se lăsă în voia ei, mâncând din mâna ei, bând din paharul în care îşi umezise întâi ea buzele, respirând respiraţia ei aromată. Ar fi făcut orice ar fi vrut ea, încă puţină brânză. Încă o gură de vin. Încă una de parfum.

– Rai, sunt în rai, gândea el, pe măsură ce aburii parfumului ei şi tăria vinului îi întunecau din ce în ce mai mult mintea.

– Ce sete îmi e, rosti el, dar Iudit era deja în spatele lui, aducându-i paharul la buze. Îşi lasă greoi capul pe spate, unde întâlni perna sânilor ei. Oftă şi adormi instantaneu, căzând în braţele ei. Iudit se eliberă uşor de sub greutatea lui şi trupul mătăhălos al lui Holofern se rostogoli sforăind pe podea.

Fără să piardă timpul, Iudit luă repede o pernă şi i-o aşeză sub cap. Se chinui câteva minute bune să îl întoarcă peste ea, potrivind-o bine la nivelul gâtului. Desfăcu sabia pe care Holofern o ținea prinsă sus, deasupra aşternutului şi o ridică deasupra capului generalului. Închise ochii şi şopti o rugăciune: Dă-mi putere, Dumnezeule al lui Israel, apoi prăvăli cu toată forţa ei sabia peste gâtul lui. Sângele ţâşni nestăvilit în sus, orbind-o preţ de câteva secunde şi trebui să clipească des din genele îngreunate de picături roşii pentru a vedea clar din nou. Printre picături, desluși rămăşiţe însângerate de tendoane care încă uneau capul de gâtul gros. Cu repeziciune, ridică sabia şi lovi a doua oară. Capul se rostogoli cu un sunet sec şi se opri într-un picior de scaun. Iudit răsufla accelerat şi se uita la el îngrozită. I se părea că încă îl aude sforăind.

Se ridică repede şi îşi verifică hainele. Era toată plină de sânge şi încercă să se şteargă cât mai bine, însă fără niciun rezultat. Îşi ridică poalele veșmintelor şi se şterse bine pe faţă, pe care o simţea udă şi caldă. Bine că avusese inspiraţia să îşi lase pelerina şi șalul la intrare. Se îmbrăcă în pelerină şi înfășură capul din care picura sânge în șal.

Judith Beheading Holofernes 1599–1602, Galleria Nazionale d'Arte Antica, Rome
Caravaggio, 1599–1602, Galleria Nazionale d’Arte Antica, Rome

Ieşi cu paşi calmi din cortul generalului şi se îndrepta spre al ei. În spatele ei, persista parfumul înnebunitor şi dens, care se amestecase cu dulceaţa sângelui dispersat în zeci de picături de un roşu violent, într-o stranie seducţie a morţii.

– Shoshana, hai să plecăm. Mergem liniştite, ca la plimbarea de seară, să nu trezim suspiciune. Dar repede. Acum. Shoshana lua din mâinile ei șalul care se umpluse deja se sânge şi îl ascunse în coșul cu merinde.

Sandro Botticelli
Sandro Botticelli

Aşa cum prevăzuse, nimeni nu le bagă în seamă. Ieşiră nevăzute din tabera asiriană şi în scurt timp ajunseră în Betulia. Uzziah bineînţeles că nu putea dormi şi patrula îngrijorat pe zidurile cetăţii. Le văzu de departe şi alergă în întâmpinarea lor.

– Iudit, Iudit, sunteţi bine!

– Repede, prepară atacul! Uite ce am adus, zise ea şi  cu o mişcare scurtă desfăcu şalul în faţa lui Uzziah.

Capul însângerat căzu ca un bolovan la picioarele comandantului evreu.

– Acum, trebuie atacat acum. Nu se aşteaptă nimeni şi, când vor alerga după ajutor la general, îl vor găsi mort.

Uzziah nu putea să înţeleagă bine ce are în faţă. Era pur şi simplu uluit. Iudit îl zdruncină violent şi aproape că țipă.

– Acum, atacă acum, Uzziah şi vom fi toţi salvaţi.

Uzziah îşi recapăta instantaneu sângele rece, făcu o plecăciune în faţa ei şi o luă la goană către garnizoană.

Victoria evreilor

În noaptea aceea, evreii au atacat tabăra grecilor, reuşind să salveze cetatea Betulia şi pe toţi locuitorii ei. Speriaţi şi confunzi, duşmanii au fugit, lăsând în spate bogăţiile lor şi mult aşteptatele rezerve de apă şi alimente.

A doua zi, femeile cetăţii s-au adunat să o vadă pe Iudit, căci veştile despre salvarea adusă de Dumnezeu prin mâna ei delicată se răspândiseră peste tot, și au binecuvântat-o, înlănţuindu-se în dansuri în cinstea ei. Iudit lua ramuri şi flori în mâinile ei și le dădea femeilor care erau cu ea, dansând împreună cu ele, încununate toate cu coroniţe de măslin. Astfel împodobite, au ieşit să sărbătorească în cetate, Iudit mergând înaintea femeilor în dans, în timp ce toți bărbații lui Israel le urmau în spate, cu ghirlande în mâini şi cântece pe buze.

În acelaşi timp, alte cetăţi luptau aceeaşi luptă, alăturându-se una câte una mişcării revoluţionare a macabeilor, fii preotului Matitiyahu. Pentru a-i înfrânge, Antioh a asamblat o armată de 40 de mii de oameni şi a trimis-o peste ei. Auzind acestea, comandantul evreilor, Iuda şi fratele lui, Simon, au decis că vor lupta până la moarte pentru salvarea templului şi a sufletelor tuturor evreilor. Bătăile care au urmat au fost feroce, însă macabeii au ieşit învingători.

Eliberarea Ierusalimului și a Templului

Pline de entuziasm, trupele evreilor conduse de Iuda cel Viteaz s-au îndreptat către Ierusalim, pentru a elibera Templul din mâinile păgânilor. L-au găsit plin de idoli şi obiecte idolatrice. În ziua a 25 a lunii Kislev, Iuda a construit un nou altar în templul curăţat de ei. Nu a găsit vechea menorah care aparținuse templului, cea din aur prețios, furată de asirieni, aşa că a dat ordine să se facă repede alta, dintr-un metal ieftin. Când au vrut să o aprindă, au găsit numai un mic vas cu ulei pur, care purta sigiliul marelui preot Iochanan. Era foarte puţin ulei acolo, după toate socotelile ajungea numai pentru o zi de ardere. Nu aveau de unde să facă rost de altul în acel moment, aşa încât Iuda a decis: şi o zi de ardere e bine, cu voia lui Dumnezeu.

Însă candelele au ars neîntrerupt nu doar o zi, ci opt, până când noi rezerve de ulei au ajuns la templu. În amintirea vitejilor luptători macabei, a curajului unei femei, a miracolului uleiului care a ars fără să se termine, se sărbătoreşte, timp de opt zile, Hanukkah, sărbătoarea luminii, a miracolelor, a învingerii tutoror obstacolelor atunci când totul pare pierdut.

Un miracol mare s-a întâmplat aici.


Anul acesta, sărbătoarea Hanukkah începe în seara zilei de 2 decembrie, după asfințit și ține până pe 10 decembrie.

Mai multe informații despre Hanukkah: aici

 

You may also like...

1 Comment

  1. […] Poveste cu aromă de Poison, aici […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *