Ben Temple si Yon González
Alte Articole

Matar el tiempo / Killing Time, un film de Antonio Hernández (2015)

poison
Poison, Dior

You poisoned me with a movie once, I should not forgive that, astfel aş putea parafraza cuvintele lui Dorian Gray către mentorul său, Lord Henry. Ceea ce filmul Matar el tiempo/Killing Time (regizor Antonio Hernández) are în comun cu o otrava sistematică și lentă dar letală, este modul extrem de încet de desfăşurare.

Acest thriller high-tech spaniol omoară timpul mai sigur decât o otravă mortală (nu, nu ma refer la parfumul Dior) mai lent decât o boală, făcându-mă să strig şi eu I am bored, I am utterly bored, la fel ca unul din personajele sale, în prima jumătate de oră. Dar suportaţi, suferiţi, rezistaţi şi să sperăm că aceste prime 30 de minute nu o să vă împiedice să continuaţi vizionarea acestui film surprinzător, care îşi oferă bogăţiile lent, ca o Monica Bellucci cu ochi tremurători în Combien tu m’aimes, ca o prostituată ai cărei obraji se înroşesc subit, pradă unei recent descoperite pudori.

The blue side of life

În prima jumătate de oră, directorul Antonio Hernández ne serveşte o întreagă serie de clişee, văzute şi revăzute în multe alte filme, mai ales în cele americane, într-un fel atât de evident încât îmi insultă inteligenţa. Nu ştiu ce să cred: chiar e serios sau o face în mod intenționat? Ce încearcă să îmi spună cu avalanşa de clişee? Intră în scenă, ca după un manual: curva, businessmanul american, aseptic şi cleanshaved, fiica adolescentă rebelă, soţia moartă într-un accident, dar bineînţeles nu fusese vina lui, el era la muncă, munca bate-o vina e responsabilă pentru toate, dialoguri plictisitoare care arată cotidianul anost, mereu cu acelaşi refren: banii nu aduc fericirea, nici măcar pentru americani.

Până acum nimic nou, totul a fost văzut până la durere, inclusiv scenele slow în care nu se întâmplă nimic, una dintre cele mai notabile caracteristici ale cinematografiei europene continentale. Dacă nu se întâmplă nimic într-o scenă, atunci sigur trebuie să fie poetică. Sau filozofică. Eu, care se pare că sunt imună la acest gen de sensibilităţi, notez doar vacuitatea acestor scene şi încercarea deocamdată nereușită a regizorului de a transmite ceva. Ce? Habar nu am până acum, dar totuşi simt că parcă se construieşte ceva, un univers, un ambient.

Matar el Tiempo
Afis Matar el Tiempo

Confesez că sunt foarte conştientă de marele meu defect, adică temperamentul meu impacient, aşa că m-am obligat pe mine însămi să rezist până la capăt. Actorul care interpretează rolul de businessman american îmi trezeşte curiozitatea. Pe chipul lui fresh şi rozaliu se poate citi cu uşurinţă tot ce a trăit şi, mai ales, ce nu a trăit. Ben Temple este delicios când arată stângăcia personajului său, timiditatea lui şi lipsa de experienţă în lumea plăcerilor cumpărate cu un click. Într-un interviu, regizorul lăuda talentul lui Temple: “dacă acest film ar fi fost făcut de Tarantino, atunci el ar fi fost Ewan McGregor.” Sincer, nu văd ce ar mai fi putut aduce în plus McGregor la minunată interpretare a lui Temple, cu excepţia, poate, accentului său scoţian. Hero by circumstance, americanul timid şi ultra corect se găseşte dintr-o dată prins într-o situaţie limită, din care iese transformat, regenerat, intrând în lumea improbabilă a eroilor veritabili. Lupta sa interioară, ezitările, fricile, timiditatea şi lipsa de încredere se pot citi  clar, ca o desfăşurare a ceea ce înseamnă a fi uman, pe chipul şi în vocea lui Ben Temple.

Ben Temple
Ben Temple

O muzică obsesivă penetrează totul, scoţând în evidență idea unei vieţi întregi în slow motion. Există două planuri de acţiune: realitatea bancherului american cu plictisitoarele întâlniri de afaceri, conversaţiile fără niciun sentiment adevărat cu fiica sa adolescentă al cărei overacting este îngrozitor câteodată şi care oripilează publicul spaniol prin lipsa de dragoste faţă de bunica bolnavă (chiar aşa să fie, astfel se întâmplă în familiile americane, sau e un clişeu un pic forţat?); al doilea plan este cel al realităţii albastre, the blue side of life, lumea avatarurilor, unde trăiesc visele şi femeile perfecte, unde fantezia face totul posibil.

Este lumea albastră a Sexy Sarei, în care americanul pătrunde ca într-o pădure fermecată. Da, este o poveste, dar nu una pentru copii, şi eroul nostru se pierde orbit de dragoste în pădurea caldă care este corpul Sarei, în cârlionţii părului său negru, care contrastează puternic cu aspectul său pulcru, sănătos şi îngrijit de american rozaliu. Sara, interpretată de frumoasa  actriţă Esther Méndez simbolizează magia femeii exotice, descoperirea terrei incognita, sexualitatea fără inhibiţii a fiinţelor primordiale. Pentru americanul anost, trupul ei de femeie brunetă şi bronzată reprezintă întoarcerea la natură, la instinct, la primordialitate. Intrând în corpul ei, intră în acel univers cald şi umed al peşterilor preistorice şi pentru prima oară în viaţa sa, se simte liber, liber de a fi doar bărbat şi nimic altceva. Un bărbat şi o femeie care fac sex. Fără moralităţi moderne, fără tabu-uri, fără ruşini, pur şi simplu pleasure for pleasure’s sake. Este ceva păgân în întâlnirea lor sexuală, o reîntâlnire cu ei înşişi. Orbit de lumina albastră care o învăluieşte mereu pe Sara, americanul alb-rozaliu deschide ochii şi redescoperă în ritualul sexual ce înseamnă a fi bărbat.

Esther_ Mendez , Ben Temple
Esther Mendez si Ben Temple

Povestea este modernizată, dar veche cât viaţa. Nu contează ce medii electronice folosim, nu contează sofisticarea tehnologiei avansate cu care ne spionăm unii pe alţii, sau ne conectăm în reţea, la urma urmei, nimic nu ne diferenţiază de acei sălbatici primitivi din pădure, acei strămoşi ai noşti animalici, a căror amintire încercăm atât de mult să o ştergem. Secole după secole de moralitate, de religie, de filosofie, nu au reuşit să şteargă din noi înşine chipul gol al acelui homo sapiens brutal şi simplu care caută instinctiv, mai presus de toate, plăcerea. Plăcerea de a mânca, de a bea, de a face sex, fără reguli, fără interdicţii, celebrând libertatea totală de a trăi, hedonismul libertin, profesat de Lordul Henry şi trăit de Dorian Gray.

Aşa cum spunea dragul meu lord Henry: We are punished for our refusals. Every impulse that we strive to strangle broods in the mind, and poisons us. The body sins once, and has done with its sin, for action is a mode of purification. . . . Resist it, and your soul grows sick with longing for the things it has forbidden to itself, with desire for what its monstrous laws have made monstrous and unlawful. It has been said that the great events of the world take place in the brain. It is in the brain, and the brain only, that the great sins of the world take place also... Americanul lui Hernandez iese din lumea lui colorată în bej şi are curajul de a intra în lumea albastră a minţii sale, de a lăsa frâu liber impulsurilor. Acolo, unde toate păcatele se întâmplă. Acolo, în braţele Sarei, eterna Salomé, regina plăcerilor, corpul lui de businessman plictisit găseşte liniştea, iar mintea lui, prin acţiunea fizică, se purifică.

Fraţii

Lumea albastră a avatarurilor în care s-a refugiat americanul jucând rolul amantului pasional este întoarsă pe dos de intrarea în scenă intempestivă a celor doi fraţi interlopi. Regizorului îi place să lucreze prin opoziţii, contraste, suprapunând planuri, universuri şi personaje. Îşi caracterizează personajele indirect, prin antagonie. Acum avem despărţirea clară dintre cele două lumi: lumea corectă, rigidă, anostă şi bogată material a americanului şi lumea criminală, sărăcacioasă violentă şi drogată a fraţilor. Americanii în costum şi cravată şi spaniolii prost îmbrăcaţi şi educaţi. Nuanţa roz contra pielii bronzate spaniole. Aseptic versus sordid.

Dar, ce spectacol! Intrarea în scenă a celor doi fraţi ne scoate pe noi, spectatorii, din fotoliile sau canapelele unde moţăim comod şi ne aruncă, fără preaviz, pe scaunele incomode ale unei săli de teatro experimental, dintr-un secol trecut. Lemnul rigid al spătarului ne intra în coloană, ne mişcăm jenaţi, încercând să găsim atât de cunoscuta comoditate.

Treziţi brusc din amorţeala în care alunecam, ne frecam la ochi, neîncrezători. Dar, unde suntem? Ce se întâmplă? Aerul rece pătrunde printr-o fereastră rămasă deschisă în spatele scenei. Suntem acum noi înşine actorii. Jucăm rolul voyeurului, într-o sală prost încălzită. E frig şi simţurile noastre se ascut. Mintea se trezeşte. Muzica obsesivă a încetat. Albastrul s-a spart deja în mii de nuanţe îngheţate. Fraţii îşi fac intrarea triumfală pe scena teatrului vieţii. Ne privesc drept în ochi. Ţipă. Ne speriem. Ne irităm. Dar, cine se cred ăştia doi şi ce porcărie e asta? Ne incomodează. Şi prostul ăsta ce vrea? Filmul a devenit în mod irezistibil incomod. Nu mai e nimic comod în el, clişeele s-au topit ca flegma lui Diego într-o bere răsuflată de culoarea urinii.

Bufonul

Regizorul foloseşte mijloace moderne pentru a nara poveşti vechi. Îi place să recreeze mituri şi arhetipuri: amantul, femeia seducătoare, prietenul, testul sacrificiului personal, dragostea maternă, îmbrăcându-le în haine actuale: tehnologie, camere web, siteuri pornografice. La fel se inspiră şi din reţete faimoase ale literaturii universale, atunci când construieşte perechea bufon-antierou.

Aitor Luna
Aitor Luna

Suntem în continuare spectatori în sala de teatru, unde am fost sechestraţi în mod abrupt, împotriva voinţei noastre, pe nişte scaune incomode. În faţa noastră, apare el, în toată gloria lui. Este actorul prin excelenţă. De pe scena teatrelor din Grecia antică până la Shakesperianul The Globe, îşi face intrarea acelaşi personaj: bufonul. Mereu urât, prost îmbrăcat, tâmpit şi în plus, acum, la cererea vieţii moderne, drogat. Aitor Luna se numeşte actorul, dar nu contează prea mult numele lui, căci a transcendat condiţia sa histrionică pentru a întruchipa un arhetip. Este un Falstaff spaniol, nebunul, măscăriciul, cel mai repugnant şi în acelaşi timp cel mai sincer personaj din toată comedia umană. Luna este pur şi simplu strălucitor în acest rol şi fură orice scenă în care apare. Cu el, nu există trucuri, măşti, pentru că metamorfoză a devenit completă. Este vorba de talent pur, de artă în mișcare.

Un Adonis al răului

Încă o dată, Hernandez foloseşte antiteza pentru a caracteriza personajele. Bufonul lui Luna serveşte pentru a scoate în evidență rolul mai important al fratelui său (în film şi în viaţa reală), Diego, interpretat de Yon González, the bad guy al acestui film (cel puţin până apare mama). Iar aici, nu mai sunt de acord cu regizorul.

You are much too delightul to do thatparcă şoptesc Lordul Henry şi Hernandez la urechea lui Yon González. Şi au dreptate, dar doar până la un punct. González pare a fi  pur şi simplu prea frumos pentru a fi luat în serios. Acest Adonis spaniol cu faţă de înger este sortit să joace numai roluri de “fante” (ca cele din Gran Hotel şi Las Chicas del Cable această ultimă serie putând fi urmarită și in România, pe Netflix) în ciuda flăcărilor întunecate care îi sclipesc în ochii negri. Prin urmare, regret rolul pe care i l-a dat regizorul aici, de băieţel rău care se joacă de-a bad guys, deşi,  recunosc, e un pas înainte faţă de rolurile sale obişnuite. Dar nu  un pas suficient de mare. Yon González este capabil de multe, în ciuda frumuseţii sale. Îl văd ca un Brad Pitt spaniol, care va trebui să se lupte pentru a se afirma ca actor serios şi pentru a-şi depăşi condiţia de fante. La fel ca Brad Pitt, care a trecut de la  Meet Joe Black la Fight Club pentru a atinge metamorfoza perfectă în Snatch, unde interpretează rolul unui ţigan britanic, Yon González se găseşte aici de abia la începutul traiectoriei sale artistice. Poate că Boris va fi doar un prim pas în acest sens.

Brad Pitt Snatch
Brad Pitt  in Snatch

Ce nu îmi place la Boris? Că este încă un copilandru, cu atacurile de furie ale unui copil. Da, e adevărat, se pot întrezări cruzimi viitoare, agresiunile cu sânge rece ale unui soon-to-be sadic, dar totul este intr-un stadiu incipient. Filmului îi lipseşte un bad guy pe măsura personajului lui Ben Temple, care se dezvoltă într-un mod atât de bogat, trecând de la om normal şi anost la un nebănuit erou. Dar cine este personajul negativ? Mama? Boris sigur nu ajunge el asta. Nu are nici duritatea necesară, nici mintea.

Ben Temple si Yon González
Ben Temple si Yon González

Nu există un personaj negativ suficient de bine trasat şi dezvoltat, în ciuda faptului că Yon Gonzalez are potenţialul de a fi cel mai complex şi letal dintre antieroi. Privirea sa întunecată trece prin toate stările unei tragicomedii într-o secundă, până când împietreşte într-o duritate rece şi absolută. Ar putea fi psihopatul prin excelență, dar rolul nu îi permite. Larger than life he is, larger than his role, obviously.

Yon González
Yon González
Ben Barnes in The Portrait of Dorian Gray
Ben Barnes in The Portrait of Dorian Gray

Acesta Adonis al răului trebuie să aştepte un alt rol şi un nou film pentru a-şi expune toată gama de nuanţe tenebroase ale sufletului său. Îl văd ca pe un Crist păcătos şi chinuit de îndoieli, sau ca pe un Lucifer cu nostalgia paradisului.

Şi întorcându-ne la Oscar Wilde, da, este adevărat, cu frumoasele trăsături metamorfice ale lui Yon González (şi nu ale lui Ben Barnes, cu care seamănă mult, un alt actor prejudicat de propia lui frumuseţe) îl văd eu pe Dorian Gray, acel amestec mortal de frumuseţe şi seducţie, de întuneric şi lumină, de dulceaţă şi otravă, toate învăluite în stratul dens al unei răceli mai dure ca o rocă înghețată. ¿Fancy a bite, anyone?

Yon González in Gran Hotel
Yon González in Gran Hotel

Matando el tiempo, one frame at a time

Întorcându-mă la începutul observaţiilor şi întrebărilor mele, a trebuit să ajung la sfârşitul filmului pentru a înţelege motivul din spatele ritmului lent şi un pic plictisitor din prima jumătate de oră. Filmul se construieşte încet, scenă cu scenă, este extrem de bine gândit. Toate au un sens, chiar şi tăcerile care mă deranjau la început.

Aici, în această construcție gigantică și meticuloasă, se arată într-adevăr talentul regizorului. Sunt mulţi regizori care nu reuşesc să topească scenele într-o operă unitară, care nu sunt capabili să dea naştere unui ambient care să se poată vedea, auzi, sau chiar mirosi. În Killing Time, fiecare imagine, fiecare sunet este ales pentru a conecta cu scena următoare, totul curge, se înlănţuieşte, pentru a construi arhitectonic o lume completă şi complexă, cu mai multe nivele de realitate, ceea ce crează o experienţă totală pentru spectatorul care se simte, la fel cum şi eu m-am simţit, sechestrat înăuntrul filmului, participând în lumea lui, transcendând rolul de spectator către cel de actor, asumând vina unui voyeurism incomodant.

A incomoda? Da, acesta este, poate, scopul final al artei.

Aitor Luna si Yon González
Aitor Luna si Yon González

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *