Sahara_Noir_Tom_Ford
Povești aromate

Sahara Noir, ulei pe pânză

Inspirație: Sahara Noir, Tom Ford

Sahara_Noir_Tom_Ford
Fotografie: parfum din colecția personală © Lilith & Eva – Babylon Beauty

Spaţiul închis în spatele ochilor lui adormiţi se înălța şi se adâncea pe verticală cu huruit de maşinării grele, scrâșnete metalice şi zornăit de lanţuri. Încet, se forma sub picioarele lui goale un material dur, rece, alcătuit din zeci de bucăţele multicolore, şlefuite şi strălucitoare, asemenea pieselor geometrice ale unui mozaic metalic. Fuzionate, cioburile metalice alcătuiau o placă greoaie și compactă, care se întindea înaintea lui tăcută ca lespedea unui mormânt. Un vânt uscat și fierbinte aducea de afară valuri de nisip, împrăștiindu-l în dezordine peste tot. În unele părți, îl așezase în grămăjoare cuminți și rotunjite, pe care, câteodată, le împrăștia dintr-o suflare. Nu putea vedea sfârşitul lespezii metalice, pentru că la capătul ei era acoperită de un amestec tulbure de apă şi fum indigo. Vedea, însă, foarte clar, lăţimea ei, care se potrivea exact cu dimensiunile corpului lui.

Începu, cu greu, să îşi revină în simţiri, ajutat de o rafală puternică de aer, care îi aruncă în nas un miros de tămaie încinsă, forțându-l să tușească disperat după oxigen. Mirosul fierbinte îi penetră adânc nările și gâtul, învăluindu-l în dulceața lui fumurie, cu miez intoxicant de chihilimbar și ceară topită. De undeva, din ce în ce mai tare, auzea clinchetul unei cădelnițe care împrăștia fumul tămâios. Miji ochii și aerul dens, îmbâcsit fu tăiat cu zgomot de mișcarea rapidă, înainte și înapoi, a unei imense cădelnițe suspendate. Razele de lumină se prinseră jucăușe de argintiul întortocheat al cuștii parfumate, din care năvaleau tot mai nestăvilite rotocoalele de fum. Privi hipnotizat la mișcarea lor ritmică, până când sclipirile argintii se pierdură în depărtare.

Îi vâjâia capul şi o durere teribilă îi pulsa în creier, de parcă cineva i-ar fi găurit ţeasta cu o bormaşină, din mijlocul frunţii până în ceafă, şi ar fi tras prin gaura făcută părţi din creier afară, cu gheara. O senzaţie de greaţă îl încercă şi simţi cum voma i se urcă violent din stomac până în gură, înecându-l. Corpul i se încovoie spasmodic, involuntar, pentru a da afară lichidul amar, dar o durere fierbinte îi despică spatele în două, de-a lungul şirei spinării. Violența durerii fu aşa de mare încât îi trecu senzaţia de greaţă.

Îşi dădu seama că e imobilizat, în picioare, ţintuit în lanţuri şi nu se putea mişca. Îşi roti ochii de jur împrejur şi încercă să îi ridice către tavan, unde spaţiul se prelungea infinit. Rotocoalele fumurii învăluiau totul în mișcarea lor spiralată, izvorâtă din ritmul nemilos al cădelniței argintate, răspândind același miros cald și mieros, de icoană uleioasă care se topește lent în flăcările unei plăceri carnale.

Apa care acoperea lespedea se limpezea către marginea opusă a încăperii şi de sub ea se iveau pietricelele albăstru cerulean ale unui mozaic. Modelul era antic, grec sau roman, nu îşi putea da seama. Arăta că pavimentul unui vechi templu. Din când în când, mozaicul albastru se îmbogăţea cu alte forme geometrice, triunghiuri, romburi. Nişte raze de lumină difuză, lăptoasă se reflectau în apă şi luminau triunghiurile de culoarea purpurii închise. La capătul pavimentului se înalța un zid, cam până la înălţimea genunchilor lui, din care lipseau, din loc în loc, bucăţi mari. Păreau ruinele fundaţiei unei vechi cetăţi, de pe care toată construcţia se prăbuşise, nimicită de vreme şi împrăștiată de timp. Doar zidul format din bolovani grei, suprapuşi mai rămăsese ca un martor mut, zdrenţuit şi găurit al cetăţii pe care o susţinuse.

“Oare cine o fi locuit aici? Ce poveste o fi murit aici?” se întrebă el, cuprins de melancolie.

I se păru că vede un copil trecând în fugă printre ruinele cetăţii, dar nu mai rămase din el decât râsul. Imaginea lui dispăru aşa de repede încât nici nu apucă să strige cu voce tare numele care îi ţâşni, strident ca un hohot de râs, în minte: Isaac!

Oare câţi copii, câţi tineri au murit aici, câţi au suferit, câţi au iubit, câţi au dispărut în acest loc care le-a devenit mormânt şi a îngropat pentru vecie numele lor? Simţi o rană deschizându-se în inima lui şi o amintire incertă crescând lent în ea, hrănindu-se cu sângele şi carnea lui. Făcu un efort supraomenesc să îşi amintească, dar zvâcnetul trupului lui încordat se stinse într-un clinchet de lanţuri. Renunţă şi respiră profund, ca şi cum aerul rece şi umed i-ar fi putut linişti văpaia din interior.

În dreapta lui, apa se aduna peste nişte trepte din marmură neagră, alunecoase și strălucitoare, brăzdate din loc în loc de niște dungi răzlețe, aurii. Păreau venele de aur ale unui gigantic corp geometric, care pulsau nervos de fiecare dată când lumina le atingea tandru. Din loc în loc, piatra neagra era crăpată, marginile ciuntite, despicate, roase, ca ale unei stânci care a pierdut bătalia de sute de ani cu valurile. Treptele duceau în jos, dar se pierdeau în întuneric și nu îşi putea da seama unde duc. De-a lungul lor, rămăsese în picioare, stingher şi decojit, un zid. Apa se închegase la marginea lui într-o nuanță de verde prusian, mustind a alge putrezite. Un mucegai vineţiu muşca din pielea gălbuie a zidului, făcând corp comun cu el ca un copac sugrumat lent de o plantă agăţătoare. Pe partea din sus a zidului, se vedeau rămăşiţele unei picturi murale. Părţi din ea căzuseră, presărând-o din loc în loc cu găuri murdare în care izbucnise, slobod, mucegaiul. Zidul era în cea mai mare parte în semiîntuneric, dar de deasupra pătrundeau din când în când razele şi, dacă era atent, putea desluşi în vechea pictură ştearsă chipul unui bătrân, care se ivea palid din deschizătura cenușie a unei mantii. Era slab, cu barbă şi privirea tristă, strângând în mâinile străvezii o carte cu copertele groase, ferecată în argint masiv.

Sahara_Noir_Tom_Ford
Fotografie: parfum din colecția personală © Lilith & Eva – Babylon Beauty

La vreun metru sub chipul bătrânului, apa întunecată dădea la iveală niște plăci verticale, din aceeași piatră strălucitoare și neagră, pe care apăreau lent, din ce în ce mai clar, dar fără a ajunge vreodată a deveni limpezi, câteva imagini alb negru, ca nişte fotografii în proces de developare. Îşi strânse ochii să vadă mai bine, doar-doar va desluşi ceva din imaginile care abia apucau să se formeze şi dispăreau înghițite de venele aurii ale pietrei, pentru a se forma din nou. Erau prea departe şi prea neclare, ca un viitor care niciodată nu a apucat să cunoască îmbrățișarea prezentului, sau ca amintirile unui trecut a cărui sămânţă nu a mai înflorit în niciun viitor.

Dintr-o dată, lumina tulbure se limpezi şi raze albe izbucniră înaintea lui. Închise o secundă ochii, orbit. Încet, lumina se potoli, liniştindu-se în nişte dâre paralele care brăzdau un perete ce se deschidea în mai multe uşi. Ornamente din bronz bogate și migăloase, împodobeau chenarul uşilor şi fiecare dintre ele lăsa să se întrevadă deschiderea către un tunel luminos.

Simți o atingere ciudată, umedă pe braţul stâng. Era ca o mângâiere care îi lăsa o dâră rece şi lungă pe piele. Se concentră, conștient, asupra mişcării suave care îi învăluia pielea, cu migală, în fâşii ude şi răcoritoare. Încercă să îşi aplece capul către stânga, dar era ţintuit în ceva. Mişcarea pe care o simţea alunecând pe degete și urcând pe antebraţ îi dădea o stare de bine, de ocrotire tandră, ca îmbrăţişările calde ale mamei. Mângâierea delicată îi înconjura încet braţul în rotiri de catifea parfumată şi auzi, ca într-un cântec de leagăn, vocea iubită din copilărie: “Ascultă, Isaac…”, îl strigă mama, și parcă simți atingerea ei răcoritoare trecând peste fruntea lui încinsă. În apa care acoperea lespedea de metal, văzu uimit reflecția unei mâini, care, cu o pensulă subţire, îi picta lent șapte spirale negre, strălucitoare pe piele, ca un șarpe care îi înconjura strâns brațul.

Se lăsă somnoros în legănarea pensulei și în ritmul fumului înmiresmat al cărui dans îl amețea într-o dulce letargie a simțurilor. Era cât pe ce să adoarmă, când ceva tresări în spatele lui ca o vietate sălbatică. Deschise ochii, confuz, speriat. Era o senzaţie stranie, de parcă o pasăre îi flutura, dând în neştire din aripi, în spate. Mişcările începură să se facă din ce în ce mai puternice. Vietatea se zbătea şi fiecare smucitură a ei trăgea să smulgă bucăţi din carnea lui, de parcă era lipită de el. Încercă să vorbească, dar gura lui nu cunoștea niciun cuvânt. Începu şi el să se zbată, în ritm cu ea. Mişcările ei se opriră şi o încremenire de groază puse stăpânire pe amândoi, în aceeași secundă. Erau doi! În spatele lui, unit cu el, din carnea şi coloana lui vertebrală, se formase o altă fiinţă, sau existase dintotdeauna acolo.

Nu era singur! O fericire fără margini îl cuprinse. Nu era singur! Îşi concentră senzaţiile pe linia unirii, din cap şi până la călcâie şi o simţi pe ea, caldă, goală, fremătătoare, lipită de trupul lui înlănțuit. Era părul ei roşu ca focul care îi gâdila gâtul şi i se încâlcea pe piept. Era spatele ei cu dungi albe care se prelungea în rotunjimi ameţitoare contopite cu el. Degetele ei lungi şi subţiri ieşeau dintr-ale lui. Simţi senzaţia iminentă a unei întregiri, a unei uniuni. Încercă să îşi elibereze braţul, dar orice mişcare făcea el, o repeta instantaneu şi ea. Îndreptă capul spre stânga şi îl simţi şi pe al ei într-acolo. Craniile lor erau fuzionate, coastele lor se atingeau, spate în spate, creier în creier. Împărţeau, pe zona comună, părţi din inimă şi creier, unde se întâlneau gândurile lor şi el auzea, înăuntrul lui, vocea gândurilor ei.

Începu să se zbată mai puternic. Vroia să îşi vadă fiinţa lui din spate, să se cunoască. O dorinţă arzătoare de a se cunoaşte, în toată întregimea lui, în toată splendoarea lui, crescu în el şi scutură cu violenţă lanţurile de pe braţe. Acestea căzură, cu zgomot, pe lespedea de metal, dar nu erau ele cele care îl ţineau prins. Orice mişcare ar fi făcut, nu putea să se înconjoare pe sine şi să se vadă, căci jumătatea lipită de spatele lui se mişca la fel. Mai mult, toate mişcările lor frenetice le provocau dureri înfiorătoare. Încercau să îşi smulgă jumătate de corp, carne trasă cu furie de pe carne. Picături de sudoare fierbinte îi orbeau ochii. Din freamătul dezordonat al mișcărilor, singurul lucru din ea care ajungea la el era parfumul trupului ei la fel de transpirat și contorsionat ca al lui. Intensificat cu fiecare mișcare, mirosul ei de femeie goală și caldă se împrăștia în aer, hipnotizant ca smirna topită, mai puternic ca fumul tămâiei din candela de argint, trezindu-i toate simțurile într-un extaz primordial al dorinței, chemându-l, asaltându-l, seducându-l. Sângele îi năpusti bezmetic în venele care se îngroșaseră, pulsând nebunește peste mușchii încordați. Respira repede, inima îi bătea puternic. Adulmeca cu nesaț parfumul ei, care cucerise aerul, spațiul și toată ființa lui. Îl trăgea înăuntrul lui cu fiecare inspirație, până când simțea că îi plezneau plămânii de durere, și i se părea că o simte pe ea răspândindu-se în sângele lui, printre organele lui interioare, în măduva oaselor lui, încălzindu-l cu o fierbințeală dulce și necunoscută, care creștea, cuprinzându-l în valuri de plăcere și dorință.

Cu un ţipăt, îşi descătuşă vocea:

“Lasă-mă să te văd! Lasă-mă să te văd! Am nevoie, ard să-ţi sculptez în privirea mea tot amănuntul corpului tău. Ard să îmi tatuez adânc în suflet tot amănuntul trăirilor tale. Lasă-mă să văd ce eşti, cine eşti. Să deschid ochii în tine, să îi întorc din somn către tine şi să mă văd, în sfârşit, întreg, nemuritor, pe mine! Lasă-mă să văd chipul lui Dumnezeu în mine, iubirea mea, lasă-mă să mă logodesc cu tine, pentru totdeauna! Să mă logodesc cu tine în dreptate şi în judecată, în tandreţe şi în compasiune. Lasă-mă să mă logodesc cu tine în uniune și pasiune, şi, cunoscându-te pe tine, să îl cunosc pe Dumnezeul din mine, căci toţi cei care s-au unit împreună sunt vii, astăzi şi pentru totdeauna.”

Mâna care ţinea pensula se opri.  Auzi o pârâială asurzitoare, de parcă ceva s-ar fi rupt în două şi începură amândoi să plângă. Mâinile pictorului rupeau pânza tabloului neînceput. Ruinele templului se prăbuşiră, pulverizându-se pentru totdeauna în neant, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. În urma lor, a rămas doar amintirea tăcută a unui vis din trecut care și-a înmuiat aripile de papirus prăfuit în ulei parfumat, greoi și tămâios, uitând cum să mai zboare în viitor.

 

 

You may also like...

4 Comments

  1. […] Poveste cu aromă de Sahara Noir, aici […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *