Bach by the Sea
Un concert de muzică de Bach.
Sunt peste zece ani de când, în fiecare vară, am privilegiul de a numi Constanța a doua mea casă. Puține locuri au atâtea straturi peste straturi de istorie sedimentată: sub asfaltul și praful de azi respiră atâtea povești, strânse în cele peste două milenii și jumătate de când Tomis a fost numit acasă. Și, ciudat, tocmai overload-ul acesta senzorial îmi dă mie, ca overthinker de cursă lungă, o liniște pe care n-o găsesc nicăieri altundeva: mă simt des ca o antenă care prinde vibrațiile vechi ale orașului, frecvențele lui de dedesubt, golindu-mi mintea de zumzetul cotidian și umplând-o cu ceva mai mare decât suma părților mele – un loc care nu e doar pe hartă, ci și înăuntru, un acasă care se locuiește din amândouă părțile.
Visez constant cum ar fi să las gălăgia Bucureștiului pentru străduțele iubite de aici și îmi imaginez o viață în care timpul ar avea răbdare, altfel. Dar nu are – și atunci încerc să văd, să simt, să experimentez cât mai mult – și cu atât mai mult, evenimentele culturale de aici au pentru mine un ecou aparte.
Și nu întâmplător, în acest context, gândul mi-a fugit la Hortensia Papadat Bengescu, care a și locuit o vreme la Constanța – și la celebrul ei Concert din muzică de Bach. Poate de aceea mi se pare aproape un gest de reparație faptul că, un secol mai târziu, iată – un concert de muzică de Bach se întâmplă aici, acasă – și încă între zidurile Sinagogii Mari, un loc care cuprinde atâtea povești, ținute sub tăcere prea mult timp.
Construită între 1910 și 1914, la inițiativa lui Pincus Șapira, Sinagoga Mare este singura sinagogă rămasă în Constanța. Cealaltă, de rit sefard, de pe strada Mircea cel Bătrân, a fost dărâmată în anii ’80, după ce cutremurul din ’77 aproape o distrusese. Sinagoga Mare a rezistat, și e greu să nu văd în asta ceva din însăși filozofia rezistenței: nu forță, nu ripostă, ci continuitate – a dăinui, a-ți aminti, a nu dispărea.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane au transformat casa de rugăciune în depozit de armament.
Și apoi, violența lentă și insidioasă a uitării.
În 2006 clădirea a fost lăsată în paragină, iar în anii care au urmat a rămas peste un deceniu fără acoperiș. Înăuntru a crescut vegetație – un sit postapocaliptic pe lângă care am trecut înfiorată în anii trecuți, cu cerul în loc de acoperiș și cu copaci ridicându-se din pardoseala pe care cândva se rosteau rugăciuni, ca într-o ruină antică greșit datată: nu de acum o mie de ani, ci de-abia de acum un secol. Vitraliile s-au spart, pereții s-au fisurat, iar silueta ei a devenit o rană a istoriei, deschisă la doar câțiva pași de mare.
Că nu a murit e, sincer, aproape un miracol administrativ. Dar poate că „miracol” nu e chiar cuvântul – pentru că un miracol se întâmplă dintr-odată, iar aici nimic nu s-a întâmplat repede. A fost, mai degrabă, un miracol al perseverenței: aceeași rezistență tăcută pe care o poartă clădirea în ziduri s-a mutat, ani la rând, în oamenii care au făcut ca miracolul să se întâmple.
Salvarea ei a fost o luptă de peste un deceniu – ani de insistențe, de drumuri, de licitații eșuate, de modificări de proiect și blocaje birocratice, dusă în bună parte de președintele Comunității Evreilor din Constanța, Sorin Lucian Ionescu, omul care a refuzat, pur și simplu, cu încăpățânare, să lase povestea să se termine.
Iar rezultatul nu e o copie palidă, ci o restituire în adevăratul sens al cuvântului: culorile sunt cele originale, coloanele reproduse fidel, geamurile identice cu cele de la 1911. Deasupra altarului stau din nou Tablele Legii – cele adevărate, din piatră, dispărute cu ani în urmă și întoarse ca într-o poveste detectivă cu final fericit: o luase un cetățean francez ca s-o salveze și a înapoiat-o acum, așezând-o la locul ei, la timp, peste replica de ipsos care apucase deja să-i țină locul, iar pe 29 mai 2026, Sinagoga Mare a fost reinaugurată oficial, în prezența a numeroase oficialități.
Maia Morgenstern, într-o vizită recentă, a numit-o „un spațiu care devine o punte între oameni, culturi și arte” – o formulare care nu e doar o metaforă, ci pur și simplu o constatare pragmatică.
Pentru că exact asta face acum sinagoga: găzduiește lansări de carte, expoziții, recitaluri. A redevenit un loc viu – ținut în viață, cât se poate de literal, de cei aproximativ 40 de membri pe care îi mai numără comunitatea, cei mai mulți oameni în vârstă. Și aici este, poate, cea mai frumoasă lecție a locului: iubirea ca datorie, mai presus de efuziune și sentiment, un exercițiu de bunătate practicat zi de zi, în care toți sunt răspunzători unii de alții. O vezi în forma ei cea mai concretă: cineva care le duce bătrânilor cumpărăturile, cineva care îi însoțește la doctor.
Andreea Bratu este o muziciană a cărei biografie este, de fapt, povestea unei formări riguroase, clasice în sensul cel mai bun al cuvântului. Născută la Galați, Andreea Bratu a absolvit Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” din București, apoi Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa de pian a prof. univ. dr. Sandu Sandrin și la clasa de muzică de cameră a prof. univ. dr. Șerban Dimitrie Soreanu. Între 2002 și 2004 și-a continuat formarea printr-o specializare postuniversitară în Muzică Vocală de Cameră la prestigiosul Conservator „Giuseppe Verdi” din Milano. Desăvârșirea studiilor ei pianistice s-a construit apoi din fragmente adunate de la câțiva dintre cei mai mari pedagogi europeni ai pianului, printre care Evgheni Moguilevsky, Paul Badura-Skoda, Roberto Szidon și Bruno Canino, un traseu de masterclassuri care, citit acum, pare aproape un jurnal de călătorie prin marile școli ale continentului.
De peste două decenii, Andreea Bratu susține o activitate concertistică bogată, recitaluri de pian și muzică de cameră în România, dar și în Belgia, Elveția, Franța, Turcia, Italia sau Statele Unite, unde a fost invitată să cânte în săli legendare precum Carnegie – Weill Hall și Engelman Recital Hall, la New York. A fost distinsă cu Premiul Criticii Muzicale în cadrul concursului „Mihail Jora” de la București și, din 2005, predă la Facultatea de Arte a Universității „Ovidius” din Constanța, unde formează, la rândul ei, generații noi de pianiști.
Și e ceva profund potrivit, aproape emoționant, în a asculta un concert de orgă. Puține lucruri te fac mai conștient de prezent – de timpul pur, ținut în aer, refuzând să dispară, și nu cred că există metaforă mai fidelă pentru tot ce, la rândul lui, refuză să se stingă: clădirea, comunitatea din jurul ei, legăturile dintre oameni. Preț de o seară, muzica a spus, în atâtea feluri deodată, un singur lucru: sunt încă aici.
Programul serii a fost construit ca o punte – între J.S. Bach și George Enescu, într-un recital de aproximativ 60 de minute. Partea dedicată lui Bach a adunat câteva dintre paginile lui cele mai iubite precum Preludiul în Do major din Das wohltemperierte Klavier, Siciliano din Sonata în Mi bemol major, Coralul nr. 10 din cantata Herz und Mund und Tat und Leben, si Adagio din Toccata în Do major. Punctul de emoție al serii a venit, însă, odată cu Enescu, și nu întâmplător: concertul a avut loc chiar în ziua în care se împlineau 145 de ani de la nașterea compozitorului.
Publicul a ascultat, într-o interpretare integrală la orgă, Suite dans le Style Ancien, op. 3, o lucrare pe cât de neobișnuită, pe atât de rar cântată, compusă de Enescu în 1897, când avea sub 16 ani. Cele patru părți ale suitei – Preludiu, Fugă la trei voci, Adagio și Finale poartă vizibil amprenta fascinației tânărului Enescu pentru Bach, dar lasă deja să se întrevadă, sensibilitatea și vocea proprie pe care compozitorul avea să și le desăvârșească mai târziu.
Iar calendarul locului abia s-a deschis: recitalul Andreei Bratu se reia pe 20 septembrie, iar programul continuă cu lansări, expoziții și concerte de jazz – în curând.