Strada C.A. Rosetti adună, pe cei câțiva metri ai ei, mai multă istorie decât lasă să se vadă la o privire grăbită. La un capăt, Sinagoga Mare, unde am ascultat de curând un concert de Bach; la câțiva pași, o fațadă masivă de piatră pe lângă care trecusem de sute de ori, imaginându-mi secretele de dincolo de multele ei ferestre.
Casa Alléon – „Casa de Piatră”, „Casa Engleză” – abia acum câteva zile mi-a îngăduit, în sfârșit, să-i trec porțile.
Povestea ei începe în 1881, când francezul Jean Gérard Amédée Alléon, conte, evreu sefard de origine, venit din Constantinopol dintr-o familie de bancheri ai Imperiului Otoman – si a hotărât să-și ridice aici o casă. A adus special un arhitect grec, Pelopidas D. Couppa, iar rezultatul este o clădire cu un stil eclectic greu de încadrat: ferestre simple, victoriene britanice, un balcon de colț în cel mai pur stil venețian, o coloană elenă, o fațadă masivă din piatră care dă întregii construcții un aer gotic. Iar piatra folosita se spune că a fost recuperată din ruinele vechii cetăți de pe locul Constanței de azi – blocuri masive smulse din zidul de apărare medieval și din construcțiile genoveze de la suprafață, care, la rândul lor, refolosiseră pietrele romane și bizantine de dedesubt. Așa încât zidurile Casei Alléon sunt, la propriu, un palimpsest: straturi de oraș suprapuse, secol peste secol, adunate într-o singură fațadă.
Detaliul pe care l-am găsit mereu irezistibil: Alléon nu era doar un ornitolog pasionat, membru al Societății Zoologice franceze și taxidermist premiat la Viena și la Paris, ci și un artist care își ilustra singur cărțile, cu propriile planșe desenate. Iar casa, se spune, purta amprenta acestei pasiuni chiar în felul în care fusese gândită: în jurul colecțiilor lui.
Casa avea patruzeci de camere. Patruzeci!
Fără niciun salon mare de primire, fără nicio sufragerie în care să aduni musafiri. Pare să spună că nu-și voia vizite, nu voia petreceri, nu voia să intre în jocul monden al orașului. Voia doar loc pentru colecțiile lui și, spune povestea, camerele nu erau goale, ci pline de păsări împăiate.
Și, ca cineva care își ia hobby-urile aproape pe spectrul obsesiei, îl admir; sunt, mărturisesc, fascinată de poveștile de felul acesta: de oamenii care își construiesc lumi întregi în jurul unei singure pasiuni, până când lucrurile de care se înconjoară ajung să semene, la propriu, cu interiorul minții lor.
După Alléon, casa a trecut prin aproape toate metamorfozele posibile ale unui secol XX agitat: birouri ale unei societăți de asigurări, sediu al Curții de Apel, cazare pentru ofițerii Armatei Roșii, cămin de nefamiliști pentru muncitorii portuari, hotel pentru lucrătorii C.F.R.
Iar după 1990 – abandonată.
Recent, însă, Casa Alleon a intrat într-un proces de reabilitare, iar în luna august, pentru o singură seară, și-a redeschis porțile publicului, în cadrul evenimentului „Open Streets” – o inițiativă a Centrului Cultural Județean Constanța „Teodor T. Burada” și a Asociației Forum Apulum, organizată în parteneriat cu Sinagoga Mare.
Strada Rosetti a fost închisă traficului și redată pietonilor, iar pe axul ei fusese întinsă o masă lungă, cât o stradă întreagă – o invitație tăcută de a te așeza lângă cineva pe care nu-l cunoști, pentru un moment de conexiune.
Și n-am putut să nu zâmbesc, imaginându-mi oftatul exasperat al lui Alléon – ironia de a-i aduce, peste timp, chiar la ușa casei pe care o gândise fără un salon de primire, atâția musafiri deodată.
Înăuntrul casei, publicul a putut vedea expoziția „U.R.M.E.” (Umbre, Ritm, Memorie, Emoție), un dialog între poezie și fotografie, semnat de Laura Abibula-Stroe (poezie) și Alexandru Parfinov (fotografie), o meditație vizuală exact pe tema care planează asupra întregii străzi: memoria clădirilor uitate. Alături, „Neuitatele“, o colecție de cărți poștale dedicate clădirilor de patrimoniu ale Constanței, semnată de arh. Cristina Gioadă, funcționa ca un mic altar închinat orașului vechi și poveștilor sale.
