Sunt case pe lângă care treci de zeci de ori fără să le vezi niciodată pe dinăuntru. La câțiva pași de sinagogă, pe aceeași stradă, mă aștepta una dintre ele – pe care, acum câteva zile, am reușit în sfârșit s-o privesc și din interior: Casa Alleon, „Casa de Piatră” sau „Casa Engleză”.
Povestea ei începe în 1881, când francezul Jean Gérard Amédée Alléon, conte, evreu sefard de origine, venit din Constantinopol dintr-o familie de bancheri ai Imperiului Otoman – a hotărât să-și ridice aici o casă. A adus special un arhitect grec, Pelopidas D. Couppa, iar rezultatul este o clădire cu un stil eclectic greu de încadrat: ferestre simple, victoriene britanice, un balcon de colț în cel mai pur stil venețian, o coloană elenă, o fațadă masivă din piatră care dă întregii construcții un aer gotic.
Detaliul pe care l-am găsit mereu irezistibil: Alléon nu era doar bancher, ci și un ornitolog pasionat, membru al Societății Zoologice franceze, taxidermist premiat la Viena și la Paris.
Iată un om care își lua pasiunile teribil de în serios; atât de în serios, încât și-a visat și proiectat casa în perfect acord cu ele.
Casa avea patruzeci de camere. Patruzeci! Fără niciun salon mare de primire, fără nicio sufragerie în care să aduni musafiri. Nu voia vizite, nu voia petreceri, nu voia lumea bună.
Voia doar loc pentru colecțiile lui și, spune povestea, camerele nu erau goale, ci pline de păsări împăiate.
Și, ca cineva care își ia hobby-urile aproape pe spectrul obsesiei, îl admir; sunt, mărturisesc, fascinată de poveștile de felul acesta: de oamenii care își construiesc lumi întregi în jurul unei singure pasiuni, până când lucrurile de care se înconjoară ajung să semene, la propriu, cu interiorul minții lor.
După Alléon, casa a trecut prin aproape toate metamorfozele posibile ale unui secol XX agitat: birouri ale unei societăți de asigurări, sediu al Curții de Apel, cazare pentru ofițerii Armatei Roșii, cămin de nefamiliști pentru muncitorii portuari, hotel pentru lucrătorii C.F.R. Iar după 1990 – abandonată.
Recent, însă, Casa Alleon a intrat într-un proces de reabilitare, iar în luna august, pentru o singură seară, și-a redeschis porțile publicului, în cadrul evenimentului „Open Streets” – o inițiativă a Centrului Cultural Județean Constanța „Teodor T. Burada” și a Asociației Forum Apulum, organizată în parteneriat cu Sinagoga Mare.
Strada Rosetti a fost închisă traficului și redată pietonilor, iar pe axul ei fusese întinsă o masă lungă, cât o stradă întreagă – o invitație tăcută de a te așeza lângă cineva pe care nu-l cunoști, pentru un moment de conexiune. Și n-am putut să nu zâmbesc, imaginându-mi oftatul exasperat al lui Alléon – ironia de a-i aduce, peste timp, chiar la ușa casei pe care o gândise ca să scape de lume, atâția musafiri deodată.
Înăuntrul casei, publicul a putut vedea expoziția „U.R.M.E.” (Umbre, Ritm, Memorie, Emoție), un dialog între poezie și fotografie, semnat de Laura Abibula-Stroe (poezie) și Alexandru Parfinov (fotografie), o meditație vizuală exact pe tema care planează asupra întregii străzi: memoria clădirilor uitate. Alături, „Neuitatele”, o colecție de cărți poștale dedicate clădirilor de patrimoniu ale Constanței, semnată de arh. Cristina Gioadă, funcționa ca un mic altar închinat orașului vechi și poveștilor sale.