Rose Wood – Ajmal

Data aparitiei: 2015

Categorie principală: oriental
Note de vârf: note florale şi note condimentate
Note de mijloc: trandafir şi mosc
Note de bază: Lemn de Agar (Oud), note lemnoase şi note pudrate
Longevitate: foarte mare
Sillage: enorm
Creator: casa Ajmal

Sinopsis: “Oud is the road to awe”

Citez dintr-o prietenă (şi ea la început de drum în explorarea aromelor arabeşti): “Am mirosit un parfum cu oud, nu ştiu cum să îţi zic, dar avea ceva de cadavru cald încă.” Tacere cu zambet. “Nu o spun în sens rău.”

Mereu am crezut că dragostea parfu-Mistica are mai mari şanse să vină din acele note care îţi stârnesc groaza sau repulsia, acolo exista posibilitatea rezolvării unui conflict cu happy-end (mi-e martor trandafirul de care am fugit mâncând pământul până acum câţiva ani, având toate sechelele generaţiei mele sufocate de “trandafirii bulgăreşti” omniprezenţi în copilărie). Poate s-au văzut cazuri dar eu nu ştiu prea multe – să te îndrăgosteşti de o zonă olfactivă la care ai ridicat politicos din sprâncene, “mda, miroase plăcut” – momente rar soldate cu dureri în portofel. Fix la fel ca tonul prevestitor de … nimic cu care îşi încep adolescentele poveştile ce încep cu “pare băiat bun”.

Până acum câteva luni reacţia mea la oud putea fi rezumată prin GIF-ul cu Pepe le Pew:

via GIPHYS

Fragrantica ne spune:”Oudul are reputaţia celui mai scump lemn din lume. Există multe denumiri pentru lemnul de esenţă tare, răşinos, produs în principal de arborii din genul botanic Aquilaria. Cel mai adesea, răşina este cunoscută ca lemn de agar, lemn de aloe, lemnul vulturului, gaharu, aloeswood, eaglewood, gaharu, agalocha sau oudh (în diverse limbi arabe). Lemnul de agar a fost folosit de secole pentru obţinerea unei tămâi de calitate înalta. Chinezii îi descriu mirosul ca dulce, adânc, dar foarte echilibrat, dându-i utilizări în celelbrari religioase şi festive, la fel şi popoarele arabe, japonezii şi indienii. Lemnul de agar face parte din farmacopeea tradiţională a multor popoare orientale încă din Evul Mediu, iar vindecătorii chinezi încă îl mai prescriu contra răcelilor şi a problemelor digestive. Uleiul extras din lemnul de agar este folosit în ţările arabe ca parfum. Lemnul de agar este un lemn de esenţă tare, răşinos, produs de arborii speciilor de Aquilaria, Aetoxylon (A.symeatalum) şi Gonystylus din Fam. Thymelaeceae. Cele mai cunsocute pentru producerea de oud sunt, cu siguranţă, speciile genului Aquilaria —arbori cu creştere rapidă, veşnic verzi. Oudul, ca atare, este format dintr-o reacţie a copacului la un atac bacterian sau, de regulă, fungal. Arborii sunt infectaţi întâmplător de un parazit micotic ce produce mucegaiuri şi, ca răspuns, secretă un ulei puternic mirositor, cu proprietăţi protectoare fata de atac, în regiunile lezate (rădăcini, ramuri sau secţiuni ale trunchiului), care, treptat, se întăresc şi se închid la culoare.”

La început, simpla prezenţă a acestei note în piramidă olfactivă a unui parfum mă făcea să mă încordez, aşteptând “injecţia” (oud-ul având uneori, în funcţie de anumite variabile precum concentraţie, origine, combinaţie cu alte ingrediente, etc) un iz extrem de neplăcut – medicinal, fecalic, statut, cadavru cald şi proaspăt sau moaşte uscate, după caz. Testând, curajoasă, multe eşantioane Montale sau Mancera, experimente soldate în 99% din cazuri cu mine în baie, frecându-mi încheieturile cu apa şi săpun şi jurând că “mă lepăd de oud” am decis că acest ingredient nu este de nasul meu, iar cei care îi aduc elogii au ajuns fie un grad de sofisticare al simţurilor la care eu nu voi ajunge în vecii vecilor, fie este un caz colectiv de “hainele noi ale împăratului”.

Din întâmplare, mi-a ieşit în drum un magazin cu esenţe arabeşti în care am putut testa, pe îndelete, şi sub îndrumarea celei mai politicoase, informate şi drăguţe domnişoare pe care am avut vreodată plăcerea să o cunosc într-o parfumerie (şi am intrat în destule) multe variante de oud-uri pentru începători, în combinaţii prietenoase, uşor de înţeles şi purtat. Astfel, am dat de Rose Wood: un combo clasic de trandafir roşu oriental şi oud cuminte şi prezentabil (pâna nu demult,  fix cele doua note de care fugeam) Pe cât de pestilenţial mi se părea la început mirosul, pe atât de multe nuanţe încep să percep în microuniversul olfactiv al oudului – note subtile vegetale, de miere, animalice, păduri reci, fructe coapte. Frumoasă este şi metafora oud-ului ca o luptă împotriva morţii – lemnul infestat de infecţia fungală produce această substanţă tocmai pentru a se vindeca.
Începutul e un pic piperat-condimentat şi floral, urmat de o inimă densă şi cumva prăfoasa ce pulsează tahicardic pe ritmuri orientale de simţi că ţi se înnegresc brusc ochii cu kohl (şi pe sub ochelari) încolăcindu-se spre final în note lemnoase, moscate, languroase, pulsând încet, ca un foc care s-a stins şi încă sfârâie pe tonuri joase, fix ca un tors de motan leneş mângâiat după urechi.
O să spuneţi că e generic, că nu e nimic nemaivăzut, nemaintalnit sau memorabil. Eu vin şi spun ca aveţi dreptate – dar că e imposibil să am “too much of a good thing”. Şi este bun şi bine făcut – un unisex cu performanţe de “arabesc” pur sânge. Îmi place mult.

La ce mă duce cu gândul?“Death Is The Road To Awe” / “The Fountain” (2006) Music by Clint Mansell, performed by Kronos Quartet 

Like: