Magie Noire, Partea 2, Death Begets Life

Inspirație: Magie Noire, Lancome

Autor: Eva Efes

Partea 1 aici

Death begets life

A doua zi dimineaţă, Rafael se trezi devreme. Se gândi să facă o plimbare înainte de micul dejun, aşa că se îmbrăcă gros şi coborî către ieşire, însă atenţia îi fu furată de tablourile înşiruite de-a lungul holului. Contemplă cu admiraţie chipul Isabelei şi al surorii ei, încercând să descifreze care dintre cele două era ea, însă îşi dădu repede seama că era o încercare în absurd. Chipul care îi zâmbea în zeci de ipostaze era identic. Isabela şi Estela, parcă aşa se numea geamănă necunoscută, păreau nedespărţite. O viaţă întreagă de evenimente se înfăţişa cu toată bogăţia ei pe pânze. Două fetiţe râzând în leagăn, aplecate asupra aceleaşi cărţi, jucându-se cu acelaşi ursuleţ. Două tinere delicate, uitându-se cu melancolie pe fereastră, sau surâzând seducător, îmbrăcate în rochii somptuoase de seară. Citi cu luare aminte numele pictorilor: erau multe şi diferite, la fel şi stilurile.

Când începu să coboare către salonul de jos, lumina dimineţii deja se furişa ca un hoţ de artă prin ferestre, învăluind totul cu răceala ei aspră, albicioasă. Ninsese mult peste noaptea şi totul avea acea strălucire pulcră, dar inertă, de mireasă îmbrăcată pentru îngropăciune.

În singurătate, fără vacarmul vesel al celorlalţi petrecăreţi, în lumina acea neiertător de clară, Rafael putu să îşi dea seama mai bine de enormitatea casei. Părea un muzeu decapitat de un cutremur sau un palat nelocuit, abandonat în grabă de locatarii care, înainte de a dezerta, lăsaseră toate lucrurile vraişte. Într-un colţ, se îngrămădeau, unele peste altele, busturile unor statui de marmură. În altul, candelabre şi lumânări folosite, mai încolo, cărţi vechi cu cotoarele aurii roase de vreme, probabil şi foarte scumpe. Pânze de tablouri fără ramă sprijinite pe pereţii verzui, care din loc în loc îşi pierduseră tencuiala. Apoi, dintr-o dată, o mobilă modernă, luxoasă, o canapea din piele neagra lucioasă, o masă de sticlă sau vreo oglindă cu ramă de argint masiv.

Rafael se apropie de peretele decojit şi îl mângâie uşor cu mâna. Deasupra lui, trona maiestuos un tablou încastrat într-o ramă groasă de bronz, din care îl privea trist o tânără femeie îmbrăcată într-o rochie de epocă, de culoarea smaraldului. Avea nişte ochi strălucitori, hipnotic de verzi şi în mâinile palide şi verzui ţinea un imens buchet de flori, bogat în foliaj strălucitor.

– Ai întâlnit-o pe Matilda, văd. Ai grijă, e letală, auzi o voce în spatele lui şi se întoarse tresărind. Isabela îl privea zâmbind, înfăşurată într-un şal lung şi gros de lână.

– Portretul Matildei Scheurer. Avea doar 19 ani când a murit, sărmana. L-am rugat pe unul dintre pictorii mei să mi-l picteze. Îmi place mult, zise Isabela, privind cu tandreţe către chipul pictat.

În fata privirii curioase şi confuze a lui Rafael, continuă:

– Casa asta e foarte veche şi mama nu a vrut să o renoveze total, să îi smulgă sufletul, cum zicea ea. A schimbat doar lucrurile esenţiale, a instalat capriciile devenite necesităţi ale vieţii moderne. A reuşit, însă, să păstreze vie fiinţa trecutului. Isabela mângâie cu mâna peretele verde, exact unde poposise mâna lui cu câteva secunde înainte. Culoarea pereţilor e neschimbată. Verde parizian. Era la mare modă odată. Vezi cât e de rezistentă e nuanţa asta? Şi azi, după atâta timp, încă vibrează. Parcă e vie. Când te gândeşti că toţi pereţii sunt înveliţi în arsenic! Dar eşti pictor, bănuiesc că ştii asta.

– Da, verdele era făcut cu amestec de pulbere de arsenic, ai dreptate, îşi aduse aminte Rafael.

– Matilda lucra din greu făcând flori artificiale. Era o florăreasă de iluzii. Iar florile ei arătau mai proaspăt dacă îşi scoteau capetele delicate şi roşii din frunze verzi, suculente. În fiecare zi, obişnuia să pudreze frunzele cu praf verde din amestec de cupru şi arsenic. Floare după floare, inhalare după inhalare, Matilda căzu la pat, bolnavă de o misterioasă boală verde. Vomita lichid verzui, albul ochilor îi devenise verde, până şi unghiile erau verzi. Moarte prin exces de culoare – Matilda a devenit celebră în presă vremii, râse Isabela. Este totuşi un tablou reuşit, nu crezi?

Tabloul era într-adevăr reuşit, oricât de ciudată i se părea lui Rafael alegerea temei.

– Haide să îţi arăt toată colecţia.

O uşă se deschise către un salon imens, un fel de hol larg, fără niciun fel de mobilă. Pe pereţi, erau aşezate zeci de tablouri şi deasupra fiecăruia puncte luminoase, ca într-o adevărată galerie de artă contemporană. Din loc în loc, statui în mărime naturală, cățărate pe piedestaluri, priveau tăcute la cei doi vizitatori.

– Şi aici? Întrebă Rafael, oprindu-se în faţa unei picturi care înfăţişa două femei asemănătoare la chip, dar îmbrăcate în rochii de epocă.

– Cred că cea din stânga este stră-străbunica noastră. Sau cea din dreapta. Nu mai ştiu. Şi sora ei. Iar aici, zise ea făcând paşi repezi înainte, este mama. Sigur cea din stânga, adăugă ea şovăind, căci portretul arăta două femei identice, care se fotografiau una pe alta.

– Incredibil. Nu ştiam că e genetic să ai gemeni.

– Nici eu. Cel puţin în familia mea se pare că e, râse Isabela şi îl conduse mai departe.

Din sala de expoziţii, intrară într-un salon decorat elegant, în care străluceau tot felul de obiecte de argint şi bronz pe fondul aceluiaşi verde nebiruit de timp. Micul dejun îi aştepta deja pe masă, servit în fine porţelanuri trandafirii. Tencuiala căzuse în bucăţi în multe părţi, dar verdele toxic rezista. Era un amestec bizar de trecut şi prezent, de antic şi modern, de lux şi declin, de moarte şi de viaţă care îl atrăgea pe Rafael prin însăşi ciudăţenia lui, la fel ca parfumul persistent, care îl incita ori de câte ori Isabela se apropia de el.

Ea îi suprinse privirea mirată şi rosti:

– Nu există adevărata opulență fără decadentă, nu-i aşa? Aşa cum moartea naşte viaţă şi viaţa moarte.

Rafael încuviinţă, neştiind de fapt ce să îi răspundă, şi, ca să schimbe subiectul, se apropie de o măsuţă de marmură, pe care trona un vas de bronz. Încerca să îl ridice, dar nici nu izbuti să îl clintească.

– Ai grijă, să nu o trezeşti pe Estela.

Eric intrase cu pas voios în salon şi, la privirea mirată a lui Rafael, izbucni în râs.

– Estela, sora noastră. De fapt, doar a Isabelei. Las-o jos, ce ai cu ea?

Stupefiat, Rafael se îndepărtă repede de vasul de bronz şi se aşeză cuminte la masă. Isabela se întoarse mânioasă către fratele ei.

– Estela, aşa cum bine ştii, dragă Eric, este afară. Nu îl mai speria pe Rafael degeaba.

– Estela, sora pierdută a Isabelaei. Estela, mereu Estela…. de parcă una nu e suficientă! se îmbufnă Eric. Rafa, spune tu, nu este Isabela suficientă?

Rafael se uită când la unul când la altul.

– Suficientă pentru ce?

– Pentru cine, vrei să spui. Uite, de exemplu, pentru tine. Ar fi suficientă?

Nu avu timp să răspundă, căci Eric îşi reluase râsul hohotit, întrerupt de icnituri cauzate de îndoparea cu pâine prăjită cu gem.

Isabela se uită absenţa pe geam.

– Ceilalţi nu s-a sculat încă? întrebă ea, schimbând subiectul.

– Dorm toţi, leneşii pământului, zise Eric molfăind pâinea, în timp ce cu mâna dreaptă îşi turna cafea în ceaşca de porţelan alb, pe care era pictat de jur împrejur un chenar delicat de trandafiri roz.

– Haide să facem o plimbare, Rafa, ce spui? Şi, fără să aştepte răspuns, o luă înainte.

Rafael se ridică instantaneu şi o urmă, lăsându-l în spate pe Eric, care se lupta cu un croissant de ciocolată. Mâncarea era pasiunea lui şi se trezea mereu devreme ca să mănânce cât mai repede. Doar după aceea, devenea funcţionabil, cam până la ora gustării de la jumătatea zilei.

Gerul dimineţii albe de decembrie îi întâmpină cum ieşiră din casă. Uşa grea se lovi cu zgomot, închizându-se singură în urma lor. Isabela mergea repede pe zăpadă şi el urmărea paşii lăsaţi de ea în pătura moale şi strălucitoare. Un soare crud se reflectă în zăpadă, străpungându-i pupilele cu bucăţi ascuţite de lumină îngheţată. Se grăbi să o ajungă din urmă, dar ea mergea fără să îl bage în seamă. Nu îi întrerupse tăcerea,  până când ea îi zise:

– Vreau să îţi arăt ceva.

Nu mai spuse nimic şi el nu o întrebă nimic. Tăcerea rece crea totuşi o intimitate plăcută între ei doi, pe care el o savură ca pe o îngheţată de vanilie care stătuse prea mult în congelator. Micile cuburi de gheaţă care îi plezneau între dinţi nu făceau decât să îi sporească plăcerea de a îi linge miezul cremos şi aromat, în pofida durerii năpraznice care, din când în când, îi străfulgera maxilarele. Apropierea fizică de Isabela, chiar dacă în mers, chiar dacă în ger, îi provoca totuşi o excitaţie nervoasă, caldă şi o urmă curios şi entuziasmat. Parfumul ei era verde, toxic la fel ca arsenicul, şi în urma paşilor ei păreau a creşte numai licheni şi muşchi, ca într-o pădure fermecată. Rafael îl inhala inocent, la fel cum făcuse sărmana Matilda cu otrava frunzelor verzi, şi simţea cum se afundă cu fiecare pas în adâncimea pădurii încâlcite, verzi şi umede care era acea femeie.

Dintr-o dată, Isabela se opri. În faţa lor, se iveau, din zăpada albă, pietrele funerare ale mai multor morminte. Ajunseseră în cimitirul mânăstirii abandonate, primită ca zestre de nuntă de mama ei.

Isabela se apropie de lespedea unui mormânt. Din blocul masiv de marmură tăiată dreptunghiular se ivea statuia unui corp feminin. Era o adevărată operă de artă. Rafael se uită plin de admiraţie la voalul de marmură subţire care acoperea un sân perfect conturat, pe care vene strălucitoare îl făceau să pară viu, cald, pulsând cu freamătul unui sânge alb. Femeia zăcea  pe o parte, cu braţul stâng întins în laterală şi celălalt rămas în aer, parcă îmbrăţişând un alt trup imaginar. Pe umărul drept, o mică pată ca o frunză întunecată sporea impresia de fiinţă vie, pe care perfecţiunea execuţiei statuii o dădea. Pe piatra funerară de la capătul mormântului, Rafael putu citi: Estela H.W. 1985 şi apoi, cu scris cursiv, nişte cuvinte în engleză: Death begets life.

Isabela îşi dădu jos şalul de lână şi rămase într-o rochie subţire, albă, aproape transparentă. Cu gesturi rapide şi exacte se ghemui pe lespedea de marmură şi îşi aşeză capul pe braţul rece al statuii. Celălalt braţ, cel suspendat, se odihnea acum pe umărul ei. Se trase cât mai aproape de figura goală, îmbrăţişând-o. Corpul ei firav încăpea perfect în spaţiul gol, rămas în marmură.

– Aş vrea să mă pictezi exact aşa, îi zise, fixându-şi ochii verzi într-ai lui. Îmi doresc mult un portret făcut de tine. Sunt curioasă cum mă vezi tu. In ars veritas, nu e aşa? zâmbi ea, aducându-i aminte de discursul lui înflăcărat din seara anterioară.

Rafael ar fi acceptat orice. Ar fi făcut orice pentru ea. Era conştient de asta în acel moment şi îl uimea claritatea cu care sentimentele lui se formaseră şi îi perforau inima ca nişte ţurţuri scânteietori şi ascuţiţi.

– Ea este Estela, m-ai rugat să îţi fac cunoştinţă, zise ea, mângâind chipul statuii care, îşi dădu seama el, era al ei. Sora mea cea pierdută.

Rafael se emoţionă văzând tristeţea care îi întunecase privirea. Ochii ei de smarald păreau acum cenuşii, ca şi cum toată furtuna cerului întunecat de ieri s-ar fi mutat în ei.

Îi întinse braţul şi o ajută să se ridice, îi  înveșmântă trupul tremurând în şalul de lână şi apoi în haina lui şi făcură din nou acelaşi drum, în tăcere, unul lângă altul, până acasă.

Partea 3 aici

Like: