Homepage » Povești aromate » Magie Noire, Partea 1, In ars veritas
magie_noire

Magie Noire, Partea 1, In ars veritas

Inspirație: Magie Noire, Lancome

In ars veritas

magie_noire
 

Maşina urca anevoios, opintindu-se pe drumul abrupt şi pietruit grosolan. Lăsaseră de mult în spate şoseaua sinuoasă, dar largă, cu asfaltul ei perfect netezit, pe care roțile automobilului parcă se lipeau la viteză mai mare. Eric era un şofer bun, însă îi plăcea să conducă fără nicio grijă pentru respectarea vitezei legale şi goana lui nebunească, de câteva ore, către Pais Vasco, în Nordul Spaniei, pe drumuri pline de curbe şi mereu în ascensiune, îi dăduse în mai multe rânduri lui Rafael palpitaţii acute. În plus, chiar nu era o vreme bună pentru raliuri pe şosele, căci căzuse toată ziua o lapoviţă apoasă ce împiedica vizibilitatea, care când se îngroşa, dezvoltând dintr-o dată muşchi umflaţi de fulgi grei de zăpadă, când se subţia indecisă într-o ploaie anorexică și transparentă. Cerul era albicios, dar, în acelaşi timp, în unele părţi părea întunecat şi jos, ca un tavan decojit, cuprins de mucegaiuri negre, care stă să se prăvălească în capul vreunui locatar ghinionist. De o parte şi de alta a drumului, însă, peisajul era din ce în ce mai fermecător: urcau către vârful unui munte străjuit de păduri de brazi, care îşi scoteau alintaţi braţele încărcate de ace poleite cu stropi de apă, încercând seducător să  prindă în mrejele lor puţinele maşini care se încumetau să pătrundă în împărăţia lor ascuţită, de un verde nesfârşit. De fapt, de ceva timp bun, nu mai întâlniseră nicio maşină. Înaintau adânc în pădurea de brazi, o dată cu întunericul care începuse să îi strângă în ghearele lui reci, ca ale unui schelet rămas neîngropat în cimitir, într-o noapte geroasă de decembrie.

– Mai este mult? întrebă Rafael, umblând la aerul condiţionat şi dând mai tare căldura. Un şuvoi de aer cald se împrăştie de îndată înăuntrul maşinii, îmbiindu-i la o stare plăcută de moţăială.

– Imediat ajungem. E drumul prost, nu pot merge mai repede, se scuză Eric.

Rafael mulţumi în gând vremii, drumului, zeiţei pădurii, oricui care îl putea opri pe Eric din a apăsa pedala acceleraţiei.

– Ajungem exact la ora cinei. Soră-mii nu îi place să aştepte, de asta m-am tot grăbit pe şosea, adăugă Eric, parcă ghicindu-i gândurile.

– Ei, bineînţeles, doar dragostea fraternă te poate face pe tine să calci toate regulile circulaţiei.

Eric râse. Rafael îl cunoştea bine, deşi se ştiau de abia de un an. Era noul venit în biroul de arhitectură pe are îl conducea Eric şi îl luase sub aripa lui. Se înţeleseseră imediat bine şi îşi petreceau multe seri împreună, la un pahar de whisky, după serviciu. Erau complet diferiţi, dar probabil că asta îi făcea să nu se plictisească niciodată împreună. Eric avea 39 de ani, era înalt, corpolent şi serios, posesorul unei chelii strălucitoare în care se reflectau încântate toate becurile dintr-o încăpere. Era extrem de organizat, cu o voinţă şi putere de muncă incredibilă, cu un fel de a fi corect şi aproape ştiinţific de rece. Singurele lui abateri de la norme era pe şosea, când îşi dădea frâu liber cu piciorul pe acceleraţie într-un fel de refulare automobilistică şi la masă, când nu se putea abţine să nu mănânce orice, oricât, oriunde. La serviciu, excela în calcule matematice, în inginerie şi tot ce ţinea de numere, dar viziunea lui artistică era aproape nulă. Aici intervenea Rafael, un tânăr înalt de 29 de ani, brunet şi slab, ai cărui imenşi ochi negri, creionaţi de gene lungi şi întoarse trădeau prin privirea lor melancolică o fire retrasă şi completativa. Era  dotat cu un simţ  incredibil al frumosului, fiind capabil de a transforma în adevărate opere de artă orice plan anost al lui Eric. Era şi un foarte bun pictor, iar Eric, care îşi cunoştea bine limitele şi ştia că nu înţelege arta, adora să se laude peste tot cu prietenul lui artist. Poate de aceea îl și invitase să petreacă sărbătorile împreună la Las Quimeras, proprietatea pe care le-o lăsaseră părinţii, în Pais Vasco, alături de sora lui şi câţiva prieteni.

Rămăseseră doar ei doi, Eric şi Isabela, sora mai mică, după ce părinţii muriseră acum câţiva ani într-un stupid accident de maşină. Mama, spanioloaică şi tatăl englez, ambii din familii vechi cu tradiţie, le lăsaseră moştenire o avere mai mult decât substanţială, pe lângă cele două mari proprietăţi, una în estul Angliei şi alta în Spania. Amândoi aleseseră să trăiască în Spania, unde Eric deschise un birou de arhitectură, la Madrid, iar Isabela rămăsese în casa familială de lângă San Sebastian. Casă e puţin spus, căci mama lor primise la nuntă, drept cadou, un întreg sat, cu tot cu conac, fort şi mânăstire. Toate clădirile se găseau în stadii mai mari sau mai mici de degradare şi fuseseră de mult abandonate. De-a lungul anilor, tatăl lor investise sume imense de bani în reabilitarea proprietăţii, însă mai erau încă multe de făcut. Interesul în arhitectură al lui Eric se născuse în mod natural, în timpul vacantelor petrecute în Spania, când îşi petrecea timpul ba jucându-se cu Isabela şi alergând printre ruine,  ba însoţindu-şi mama la tot felul de târguri de mobilă, antichităţi sau studiouri de decorare. Elisa se îndrăgostise de locul acela care aparţinuse familiei ei de generaţii şi îşi petrecea multe luni pe an ocupată cu amenajări interioare, restaurări şi cumpărături care niciodată nu se terminau: scaune, perdele, tablouri, statui, canapele, tot felul de mobile, vaze, potire. Totul era ochit cu dibăcie în tot felul de magazine, tarabe sau târguri, din Spania şi din Anglia şi avea o singură ţintă: Las Quimeras.

Isabela se molipsise şi ea de pasiunea decoratului şi continua munca mamei sale într-o frenezie a adunatului a tot felul de obiecte, mai mult sau mai puţin valoroase. Avea o viziune eclectică asupra a ceea ce îşi dorea, pe de o parte, şi pe de alta, îşi schimba cu rapiditate gusturile, sau le combina, deconstruia, recombina, rearanja într-un stil înjghebat ad-hoc din zeci de stiluri, ca o adevărată himeră a designului interior, spre oroarea lui Eric, care nu înţelegea nimic din caracterul boem al surorii sale, dar căreia nu îi putea rezista niciodată.

Unul dintre capriciile Isabelei era arta, în special pictura şi sculptura. Nu era în stare să deseneze niciun cap de motan, însă asta nu o împiedica să fie o cunoscătoare profundă şi să colecţioneze cele mai rare şi valoroase piese. În afară de colecţia adunată cu grijă, în care dovedea talente netăgăduite şi cunoştinţe profunde, Isabela avea o alta, personală, pe care şi-o îmbogăţea în fiecare an cu câte o nouă descoperire. Ca o adevărată Mecena a tinerilor artişti, Isabela răsplătea cu sume mari de bani pe oricare pictor sau sculptor care acceptă să lucreze pentru ea şi să îşi pună talentele la dispoziţia imaginaţiei ei stranii.

Rafael nu ştia nimic din toate acestea, căci Eric, atât de deschis şi sincer cum era cu privire la orice alt subiect, păstra o tăcere îngheţată asupra propiei familii. Punea asta pe seama caracterului britanic al prietenului lui, neînmuiat de căldura soarelui spaniol în ceea ce priveşte familia. Şi mai ales, ce familie! Se zvonea că ar fi fost posesori a ceva titluri de nobleţe, dar Eric nu răspunsese niciodată aluziilor şi era clar nu vroia să vorbească despre acest subiect.

Maşina mai luă o curbă şi două porţi splendide din fier forjat se iviră în mijlocul pădurii. Era deja întuneric şi nu se mai vedea aproape nimic, dar în depărtare străluceau luminile calde ale unei locuinţe.

Maşina se opri cu un scârţâit. Eric accelerase pe ultima sută de metri, evident. Eric o luase în faţă, lăsând bagajele înăuntru, şi Rafael șovăia, gândindu-se ce să facă, când se auzi strigat.

– Haide o dată!

Se pusese din nou ploaia şi frigul îl făcu mai mult decât vocea grăbită a lui Eric să alerge către uşa imensă şi grea, plină de tot felul de decoraţii de fier. Părea o platoşă grea făcută din bucăţi de stâncă îmbinate cu minereu de  fier şi de abia reuşiră, împingând amândoi, să o deschidă.

Cum păşi înăuntru, o senzaţie plăcută de căldură îi pătrunse în oase.  Mirosea a pâine caldă, a brioşe şi prăjituri cu vanilie şi cafea proaspăt măcinata, mirosea a cămin cald de Sărbători, a familie. Dintr-o sală alăturată, se auzeau clinchete de pahare şi voci vesele, râsete. În faţa lui, se ridică majestuos un rând de scări, cu o balustradă de marmură, înălţate de-a lungul unor pereţi verzi, împodobiţi cu tablouri. Niciodată în viaţa lui nu văzuse atâtea. Se uită uimit la mulţimea de tablouri şi i se păru, în secundele în care se chinuia să la cuprindă pe toate cu privirea, că zăreşte peste tot acelaşi chip feminin. Aceiaşi ochi mari, verzi îl priveau concomitent din toate tablourile, râzând parcă ironic de confuzia din capul lui. Pe jos, de-a lungul pereţilor se înşiruiau statui, busturi feminine, capete, braţe şi tot felul de obiecte de artă într-un amalgam de stiluri şi perioade, unele acoperite pe jumătate de perdele, şaluri şi tot felul de resturi de material textil.

Nici nu apucă să le observe bine că Eric îl şi trase de mânecă, împingându-l către un salon fastuos luminat de candelabre strălucitoare din bronz. La o masă lungă împodobită festiv cu tot felul de aranjamente de flori şi platouri cu mâncare, erau adunaţi mai mulţi oameni, dar el nu nu cunoştea pe niciunul dintre ei. Focul dintr-un şemineu uriaş, din marmură albă cu vinişoare roz, răspândea o căldură îmbietoare. Pereţii înalţi erau împodobiţi la fel ca în hol, cu tot felul de opere de artă şi două statui înfăţişând bărbaţi goi, ridicate pe piedestaluri de marmură, străjuiau şemineul. La capătul celălalt al încăperii, o imensă oglindă duplica imaginea comesenilor într-un joc al percepţiei vizuale.

– Aţi întârziat, se auzi o voce caldă, feminină, care apoi râse plăcut şi intim. Era ceva extrem de cunoscut în acel râs, fără nimic politicos şi rece, fără nicio falsitate, un râs lipsit de orice protocol, un râs prietenesc, familiar.

Rafael îşi îndreptă imediat privirea spre posesoarea celui mai plăcut râs pe care îl auzise în toată viaţa lui şi întâlni ochii mari şi verzi ai Isabelei. Recunoscu imediat privirea aceea efervescentă şi ironică, ce tocmai îl luase la o mie de întrebări pe hol, îndreptată insistent asupra lui din zecile de tablouri agăţate pe pereţi. Femeia tânără şi frumoasă, îl privea persistent şi uşor zeflemitor, continuând să râdă de fâstâceala lui.

Isabela se ridică veselă şi păşi către el cu braţele deschise. Era înaltă şi subţire, îmbrăcată într-o rochie de dantelă neagră, decoltată până în talie. Părul negru îi cădea pe umeri în jos, învăluindu-i cu falsă modestie sânii pe jumătate descoperiţi de tăietura extravagantă a rochiei. Un medalion greoi, în forma unui lacăt de argint îi strălucea pe pielea goală a pieptului, scoţându-i şi mai mult în relief decolteul, dacă mai era nevoie. Avea pielea albă, uşor îmbujorată de căldura focului din şemineul deschis şi buzele senzuale erau rujate într-o nuanţă de roşu aprins. Mergea unduitor şi repede, ca o panteră exotică, pe tocurile fine şi abrupte ale unor pantofi negri.

– Trebuie să fii Rafael, Eric îmi vorbeşte fără oprire de tine! Îmi pare bine să te cunosc, în sfârşit, zise ea, trăgându-l uşor înspre masa şi invitându-l să ia loc. Îl sărută după obiceiul spaniol, cu două săruturi scurte pe obraji şi Rafael tresări când simţi mângâierea aromată a parfumului ei încolăcindu-l. Pentru o secundă, parcă ieşise din acel salon plin de oameni şi mobile scumpe şi păşise într-o noapte de vară cu lună plină, în mijlocul unei păduri peste care furtuna abia trecuse. Dintr-un copac-altar spintecat de un fulger răzbunător ca zeul morţii încă mai ieşea fumul sacrificiului.

– Îmi pare rău pentru tine, se scuză el, revenindu-şi şi încercând timid o glumă.

– Oh, din contră, altfel m-ar plictisi ori cu maşini ori cu clădiri. Fratele meu e adorabil, dar extrem de plictisitor.

– De aceea îmi place să îmi fac prieteni interesanţi, draga mea, râse Eric, fără nicio umbră de supărare. Era pesemne obişnuit de micile glume răutăcioase ale surorii lui.

– Şi mie la fel, adăugă Rafael, complimentându-şi prietenul.

Rând pe rând, Isabela îi prezentă pe ceilalţi invitaţi. Toţi păreau încântaţi să îl cunoască şi Rafael se ridică să îi salute politicos unul câte unul. Schimburile de amabilităţi acum terminate, singurul lucru care îi mai preocupa pe cei doi întârziaţi era să mănânce. Tot ce era pe masă arăta incredibil de gustos şi lungul drum cu maşina îi transformase din nişte gentlemani fini în nişte mineri hămesiţi.

Isabela îi lăsă să se recompună, direcţionându-şi privirea şi interesul către ceilalţi invitaţi şi reluând tema conversaţiei anterioare.

– Aşadar, Javi, să înţeleg că dacă mi-ai despica ţeasta, ai putea extrage de acolo esenţa mea?

– Esenţa ta, draga mea, întrerupse Leo, un tânăr scriitor de vreo 25 de ani, cu trăsăturile perfecte ale unui Adonis, căruia i se scurgeau ochii după Isabela, sigur că nu poate fi decât aromată ca un parfum. Eau de Isabela, cel mai scump parfum din lume. Aş plăti pentru el cu viaţa, se avânta Leo în declaraţii patetice, în timp ce sorbea deja puțin amețit din paharul cu vin roşu.

Eau de Isabela, repetară ceilalţi în unison și hohote de râs izbucniră în încăpere.

Isabela surâse politicos şi aşteptă puţin enervată să se termine glumele. Rafael îi surprinse uimit o grimasă neplăcută de nerăbdare pe chip.

– Dar nu e nevoie să îţi despic ţeasta, cu o picătură de sânge ajunge răspunse Javi, medic chirurg la renumita clinică Ruber din Madrid. Da, exact asta spun, absolut totul se reduce la genom. Genomul este unic. Genomul este noul nostru zeu. Genomul este creator şi creaţie. Doar ce este fizic este adevărat. Ce putem să decantăm în laborator din toată amestecătura asta de sânge şi carne care este omul. Esenţa ta, draga mea Isabela, nu este mai mult decât o secvenţă repetată în toate celulele tale. Şi da, îţi aparţine numai ţie, în unicitatea ei.

– În această lume, poate, răspunse Isabela. Dar nici măcar în aceasta nu este mereu aşa. Dacă unicitatea de care suntem atât de mândri nici măcar nu există? Dacă este şi ea o iluzie?

– Ai dreptate. Dacă lumea asta este replicata în altele, atunci şi tu, Isabela, eşti replicată în toate celelalte. Este o Isabela în toate lumile posibile, în toate universurile parelele, dacă există ele cu adevărat. Şi acum nu ştim mare lucru despre ele, interveni Merce, o doamnă de vreo 40 de ani, puţin grăsuţă şi cu ochelari. Era profesoară de fizică la Universitatea din San Sebastian şi o prietenă de mulţi ani a familiei.

– Dar cu acelaşi ADN. În oricâte lumi posibile s-ar replica universul nostru cu draga de Isabela în el, tot aceeaşi Isabela ar fi, răspunse ferm Javi. Despre asta e vorba, tu nu poţi să fii decât tu. Fiecare om nu poate fi decât el însuşi. Asta e baza biologiei şi a filozofiei. Ceea ce înainte se specula în filozofie, în religie, chiar şi în tot felul de analize de psihologie, astăzi se poate demonstra fizic, real. Fiecare om este unic, oricât de asemănători am părea. Orice altceva e poezie. Sau film american. Pereche, dragoste, uniune, suflet geamăn. Toate astea sunt cuvinte goale. Să ţii minte de la mine, numai ce extragem în laborator există. Numai materia există. Ce poate fi testat şi analizat.

– Nu de mirare că l-a părăsit nevasta, ce fire romantică! hohoti Manuel întorcându-se complice către Montse, o tânără blondă şi timidă, profesoară de desen, căreia încercase să îi facă fără succes curte toată seara.

– Şi cum extragi şi testezi identitatea? întrebă Isabela, vădit iritată de gluma proastă.

– Asta nu se poate testa. Pentru că este o iluzie. Identitatea ta cea de acum ar fi complet diferită, dacă ai fi fost furată de nişte ţigani şi crescută, nu ştiu, undeva prin nordul Indiei. Genetic, ai fi tot tu, dar cu o altă identitate. Nimic din ce crezi tu azi nu ar mai fi valabil. Nu ai mai gândi la fel, nu ai mai simţi la fel, nu ai mai fi tu cea de azi. Deci, degeaba ne cramponăm de identitate, de personalitate. Sunt iluzii. Singurul adevăr care rămâne, oriunde ai fi fost tu crescută este cel conţinut în sângele tău. Esenţa de Isabela nu este nimic altceva decât o secvenţă genetică. Orice pui peste ea, este iluzoriu. Esenţa ta, dacă e să ne referim la identitatea înţeleasă ca o colecţie de gânduri, experienţe, simţiri, adică în modul tradiţionalist, sau mai degrabă romantic şi utopic, este o himeră. Singurul lucru care îţi aparţine doar ţie şi este real este ADN-ul tău.

Isabela rămase tăcută şi Rafael profită de secunda de tăcere ca să îşi facă auzită, cu o voce timidă, părerea. Nu îşi putuse lua ochii de la ea şi aşteptase momentul în care să se poată insera în conversaţie.

– Şi totuşi, parcă Einstein vorbea despre importanţa imaginaţiei pentru omul de ştiinţă. Spunea chiar că ar fi mai importantă decât cunoaşterea, căci cunoaşterea este limitată, pe când imaginaţia are puterea de a îmbrăţişa întreaga lume, este forţa care stimulează progresul şi dă naştere evoluţiei. Nu se poate evolua fără imaginaţie. Şi încă mai sunt atâtea necunoscute, oricât de mult ar fi progresat ştiinţa. Poate că aici, artiştii pot aduce un ajutor. Pot oferi, spre desluşirea problemei identităţii pe care o ridică Isabela, o viziune intuitivă asupra esenţei unei persoane. Poate că prin imaginaţie şi intuiţie artistică – ambele lucruri care nu pot fi decantate şi reproduse în laborator – continuă el încet. Javi se strâmbă, simţindu-se vizat, dar nu îl întrerupse. Poate prin acestea, reluă Rafael uşurat, artistul e capabil surprindă esenţa unei persoane, chiar dacă nu ştie bine cum o face şi, mai târziu, intuiţia lui să servească drept instrument vreunui om de ştiinţă care analizează în laborator. Toate marile idei au existat prima oară în imaginaţie. De fapt, totul a existat mai întâi în imaginaţie. În lumea himerelor. Totul a fost, mai întâi o himeră.

Rafael se opri abrupt. Toată lumea tăcea şi se uită la el. Isabela îi surâse scantaietor, ca o amazoană care tocmai cucerise un război şi îngenunchease un general şi ridică paharul de vin, nedezlipindu-şi verdele pupilelor de la el:

– In ars veritas!

– In ars veritas! repetară toţi şi seara îşi recuperă atmosfera relaxată.

După cină, Isabela se apropie de el şi se oferi să îl conducă către camera lui. Rafael o urmă, mergând în spatele ei pe scări. Acum avea în sfârşit ocazia să se uite de aproape la picturile care îi treziseră atenţia când intrase. Într-adevăr, toate erau portrete ale Isabelei, îi putea recunoaşte ochii verzi, magnetici, chiar şi în cele care reprezentau doar o fetiţă. Cele mai multe arătau două chipuri, absolut identice, două fetiţe, două tinere, două femei. Acelaşi chip, mai multe vârste. Rafael o întrebă uimit:

– Sunt toate portretele tale, nu? Ce ciudat. De ce apari de două ori în mai toate? Nu am mai văzut aşa ceva.

– Nu sunt doar ale mele. Sunt ale mele şi ale Estelei, sora mea.

– Ah, ai o soră geamănă, atunci?

Isabela se întoarse către el şi încuviinţă cu un surâs. Se oprise în faţa unui tablou care o înfăţişa pe ea, sau pe o femeie cu chipul ei cu mâna la gură, aplecată uşor într-o parte, ca şi cum ar şopti la urechea unei persoane invizibile un secret. Isabela se ridică uşor pe vârfuri şi se poziţionă în fața tabloului. Silueta ei ocupa exact locul lăsat gol de pictor în tablou. Zâmbi uşor ghemuită, ca să intre în tablou şi zise:

– Da, Estela, spune-mi. Nu te aude nimeni.

Rafael se uită la ea, râzând. Era clar că se juca, aşa că intră şi el în rol.

– O aud eu, cum nimeni?

Isabela pufni în râs, atentă la figura pictată.

– Am înţeles. Las’ pe mine. Chicoti uşor, privind complice la femeia din tablou şi apoi îi explică:

– Estela spune că îi place mult de tine.

Rafael continuă jocul.

– Te rog, transmite-i că şi mie de ea. Aş dori însă să o cunosc. Voi avea plăcerea? Vine de Crăciun aici? Eric nu mi-a spus nimic despre două surori, credeam că are doar una.

– Eric nu înţelege nimic, se răsti Isabela şi o luă în sus pe scări. În faţa unei camere, deschise uşa şi rosti scurt:

– Micul dejun e la ora 9. Te aşteptăm.

Rafael nici nu apucă bine să îi răspundă, că Isabela şi dispăruse cu paşi repezi şi mai apăsaţi ca înainte în întunericul coridorului. Era limpede că ceva o deranjase, dar Rafael nu ştia ce. Şi nu ştia nici la cine se referise cu „te aşteptăm”.

Partea 2 aici

Partea 3 aici

Like:

3 thoughts on “Magie Noire, Partea 1, In ars veritas”

  1. Pingback: Magie Noire, Partea 2 - Babylon Beauty

  2. Pingback: Magie Noire - Lancôme - Babylon Beauty

  3. Pingback: Magie Noire, Partea 3 - Babylon Beauty

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *