Magie Noire, Partea 3, Himera

Fotografie: Himera, pictură de Gustave Moreau – 1867

Partea 1 aici. Partea 2 aici

Himera

În seara aceea, cina fu la fel de exuberantă şi plină de alcool. Isabela era mai frumoasă ca oricând, purtând o rochie din catifea neagră, fără umeri. Nişte cercei cu smaralde îi scoteau în evidenţă focul verde al ochilor, de parcă tot arsenicul din lume ar fi explodat în ei. Rafael îi admiră pielea strălucitoare, fără nicio pată, albă şi catifelată.

– Ai avut ocazia să vizitezi mănăstirea? întrebă Manuel, care nu se afla la prima vizită la moşie.

– Nu am intrat, dar totul este absolut încântător, răspunse Rafael. Dar care sunt planurile tale, Eric, cu mănăstirea şi satul? Încă te gândeşti să găseşti investitori?

– Da, să vedem. Trebuie să terminăm întâi noi proiectul. Ce ai vizitat?

– Drept să îţi spun, doar cimitirul, recunoscu el, cu voce joasă.

După masă, Eric îl luă deoparte în bibliotecă.

– Te-a târât Isabela până acolo, nu? îi şopti, fără să audă nimeni. Rafa, Isabela e sora mea şi o ador. E extraordinară, numai că se încăpăţânează în obsesia asta bolnavă cu soru-sa. Nu a avut niciodată nicio soră. Lucru pe care nu îl acceptă. De când era mică, ne-a înnebunit cu soru-sa. Mama aproape că s-a îmbolnăvit de nervi. În seara accidentului, s-au certat tot pe tema asta. Nu a existat nicio soră geamănă. Niciodată. I-a zis mama de zeci de ori şi nu făcea altceva decât să o acuze de minciuni, de crimă chiar. Într-o zi, a vorbit cu nu ştiu ce doctor şi ne-a spus că soru-sa trăieşte în sângele ei şi o să ne demonstreze. Şi-a făcut şi analizele şi în seara aceea i-a arătat mamei rezultatele. Nu ştiu ce greşeală au făcut medicii ăia, dar analizele arătau nişte grozăvii. A speriat-o rău pe mama. Poate că dacă nu s-ar fi certat în noaptea aia, mama nu s-ar fi urcat la volan în stadiul ăla de nervi şi nu se întâmpla accidentul.

Eric se întunecă la faţă, apoi continuă:

– Eu trebuie să o protejez pe Isabela. Nebunia asta cu picturile nu mai poate continua. Chiar dacă ar fi avut cândva vreo soră, probabil că a murit la naştere şi mama nu vroia să se mai gândească la asta. Sau nici nu s-a născut. Cine ştie şi pe cine mai interesează? Dar ea s-a încăpăţânat mereu să o păstreze în viaţa prin picturile astea. Ai văzut şi sculpturile? Aproape că sunt vii, te şi sperie, nu? Crede că din cauza ei a murit cealaltă şi că îi datorează viaţa. Când a fost gata statuia aia de pe mormânt a organizat chiar şi un priveghi. Toată casa era plină de coroane de flori, miros de tămâie şi lumânări aprinse. În mijlocul salonului, trona un sicriu pe care îl umpluse cu flori de iasomie, trandafiri, zambile şi tot felul de vegetaţie din pădure. Cred că şi ferigi a pus acolo, aranjate toate pe un pat moale de muşchi verde şi licheni, căci Estelei, zice ea, îi place mult natura. De atunci, nu mai poartă decât negru, chiar dacă rochiile ei numai de doliu nu sunt. Te rog să îmi spui dacă te-a rugat şi pe tine să o pictezi. Nu ştiu dacă e bine. Pictura e refularea ei, dar în acelaşi timp îi hrăneşte obsesia. Pe de altă parte, se spune mereu că gemenii simt lucruri. Eu nu cred în prostiile astea, dar totuşi Isabela numai proastă nu e. Ceva simte ea. Aş vrea doar să poată să treacă peste asta, chiar dacă a avut sau nu o soră.

Rafael rămase înmărmurit şi de abia schiţă o negaţie la întrebarea lui Eric. Oricum acesta trecuse la alt subiect şi la alt pahar de whisky, lăsându-l singur în bibliotecă.

Isabela bătu la uşă şi îl strigă bine dispusă:

– Aici te-ai ascuns, misteriosule!

Rafael îi zâmbi şi simţi cum o tandreţe caldă îi cuprinde inima când se apropie de ea. Isabela i se agaţă şăgalnic de braţ şi îi spuse:

– M-am gândit deja la un titlu pentru tabloul nostru: Himera. Ce părere ai?

– Himera? Ai dreptate, ce ar fi viaţa fără mister? Misterul este sursa adevărată şi a vieţii şi a artei.

– Şi a dragostei, îi răspunse ea şi îl sărută uşor pe obraz. Rafael încercă să îi întoarcă sărutul, dar ea se smuci râzând din braţele lui şi nu apucă să îi atingă cu buzele decât umărul alb şi catifelat.

Începuse din nou să ningă când unul dintre musafiri, Leo, pe jumătate beat se ridică în picioare şi deschise larg ferestrele. Fulgi graşi şi veseli năvăliră înăuntru, dansând bezmetici într-o frenezie a sinuciderii, în încăperea încălzită de focul puternic din şemineu.

– Să mergem să vedem cum ninge, exclamă Montse, care de abia aştepta prilejul de a se sprijini înfrigurată de corpul tânăr şi cald al lui Leo, deşi acesta, era clar pentru toată lumea în afară de ea, era înnebunit după Isabela.

Toţi se arătară extrem de încântaţi şi fugiră în camerele lor să îşi ia paltoanele. Martin şi Amalia, angajaţii casei, îi aşteptau ceremonios la ieşire cu tăvile pline de pahare cu şampanie. Grădina arăta într-adevăr feeric. Brazii fuseseră împodobiţi cu ghirlande de luminiţe strălucitoare şi părculeţul din jurul casei sclipea ca într-o poveste de iarna pentru copii. Adulţii, uitându-și vârsta, se năpustiră râzând, dansând unii cu alţii în ninsoarea care cădea veselă şi albă.

Glasurile se apropiau şi se depărtau, râsetele izbucneau şi se stingeau. Rafael o luase în urma lor, căci întârziase să îşi găsească paltonul. Mergea repede, încercând să îi ajungă, ghidându-se în întuneric după râsetele lor vesele. Dintr-o dată, tăcere. Numai scârţâitul paşilor lui se mai auzea în noapte. Becurile sclipeau absurd în întuneric, căci nu luminau nimic. Se întoarse să se uite în spate: nimeni, niciun sunet. Începuse să ningă abundent şi nu mai reuşea să mai distingă urmele paşilor. Hotărî să o ia totuşi înainte, orbit de ninsoarea care se dezlănţuise, stârnită de un vânt nemilos. Era totuşi frumos, totul pe zăpadă este atât de frumos, gândi el, cu mintea la imaginea Isabelei culcată pe lespedea înzăpezită.

Dintr-o dată, simţi puternic mirosul acela viu şi straniu, de floare carnivoră care îşi împinge petalele catifelate printre resturi de muşchi verde şi ud, muşcând cu lăcomie din vegetaţia înconjurătoare, supunând-o, ucigând-o pe altarul naşterii sale violente, izbucnite dintr-o moarte caldă, însângerată și dulce. Parfumul ei. O sărutare fierbinte îi arse ca un foc ud buzele şi braţele Isabelei îl traseră cu putere către trupul ei gol. Îşi dădu jos paltonul şi, printre sărutări, o înveli în hainele lui şi o strânse în braţe. Isabela părea că muşcă din el, dăruindu-se lui pe patul moale de zăpadă, cu o pasiune care îl făcea să uite de orice frig. Erau fierbinţi amândoi, două trupuri calde îmbrăţişate pe zăpada albă, într-o convulsie a uniunii într-unul singur. Trupul ei îi fremăta în braţe şi îi sărută muşcându-i gâtul, coborând către umeri, alunecând către sânii mai albi ca zăpada. Ochii lui se lipeau de toate detaliile trupului ei, în timp ce mâinile lui o cunoşteau. Pe umărul drept, un semn roşu închis, în formă de frunză, îi aduse preţ de o secundă aminte că parcă îl mai văzuse undeva. Avea într-adevăr senzaţia că o cunoştea de secole, că o strângea în braţe pentru a mia oară.

– Isabela, Isabela, îi şoptea plin de dragoste. Te iubesc. Isabela. Te cunosc. Isabela.

Isabela îi răspundea gemând de plăcere şi îl strângea mai tare înăuntrul ei.

Dimineaţa, ninsoarea se potolise. Mica ceată de oameni păşea încet prin zăpada scârțâitoare, strigând din când în când:

– Rafael, Rafael, răspunde!

Dintr-o dată, se opriră cu toţii.

Pe lespedea unui mormânt, trupul gol al lui Rafael zăcea alb şi inert, îmbrățișând statuia de marmură a unei femei. Braţul ei se odihnea tandru pe umărul lui nins.

Isabela fu singura care se apropie şi îi puse mâna pe fruntea îngheţată. Cu cealaltă, îşi apăsă pântecul, şoptind:

– Moartea dă naştere vieţii.

Like: