Cum am devenit iubitoare de whisky

A venit din nou acea perioadă magică a anului, când întunericul se lasă devreme, frigul îndeamnă la ghemuirea în pături moi, cu un pahar în mână, dacă se poate în jurul flăcărilor şemineului sau direct cu nasul în calorifer. E toamnă, e din nou toamnă, razele soarelui cu dinți încearcă frenetice să străpungă negura cerului furtunos, atât de adâncă și lăptoasă încât pare a veni din alte tărâmuri, din vreo vale încețoșată a Highland-ului Scoției, şi numai ea, toamna, este vinovată de noua mea ispită.

Miroase a fructe, a mere, pere zemoase zdrobite în rămăşiţele unei salate de fructe deja trecută. Ultimele raze ale soarelui te mângâie cu nostalgie pe buze, aducându-ți aminte de briza mării din vacanța acum atât de îndepărtată. O dulceaţă caldă te învăluie. Apoi simţi o fierbinţeală puternică ce îţi împrăştie toate parfumurile toamnei în corp. La sfârşit, aromă senzuală de vanilie şi scorţişoară se răsfiră ca parfumul unei doamne din altă epocă, lăsând o dâră abia simțită de pasiuni secrete şi poveşti de dragoste tragice. Peste toate, rămân, unduindu-se şerpuitor, rotocoale misterioase de fum, de lemn aromat impregnat cu toate deliciile zemoase ale livezii toamnei şi apoi trecut prin foc. Este parfumul unui foc care te-a mistuit şi acum zaci leneşă, în fotoliul din faţa șemineului, pe jumătate adormită. Pisica toarce înnebunită de plăcere în fața flăcărilor, mai are puţin şi îşi arde mustăţile de felină friguroasă. Câinele sforăie făcut colac şi visează că aleargă după iepuri pe câmp. Din când în când, tresare și lăbuțele i se mișcă spasmodic. Iarăși i-a scăpat urecheatul.

Descrierea aceasta nu este a unui parfum, nu. Ispita de care vorbesc şi căreia i-am căzut în braţe exact acum un an este whisky.

Era tot toamna, tot începutul lui noiembrie. Toamna, culpabilă pentru ambrozia cea galbenă cu miros de fum, care m-a prins în aburii ei parfumaţi şi grei și m-a făcut să mă dezic de orice altceva, ca un zeu care cere nemilos să îi sacrific pe altarul plăcerii-durere toată viața mea anterioară.

Cum am ajuns eu o iubitoare de whisky? Nu există o explicaţie, dar poate că sunt câteva elemente importante. Nu cred că se poate face un salt evoluţionar din suc de piersici sau Nestea  direct în sticla de Talisker de 10 ani. Este imposibil, mai ales fiind femeie și neobișnuită cu alcoolul tare.

Whisky este lumina soarelui lichidă.

George Bernard Shaw

Eram o mare, foarte mare apreciatoare de vin roşu sec, bere vara, dar nimic mai puternic. Nimic spirtuos, nici măcar unul din acele zeci de coktailuri aşa zis feminine în care se amestecă de toate şi se umplu vârf cu zahăr, frişcă, fructe, cola, lămâi şi cu te miri ce. Vinul roşu m-a ţinut departe de orice dulcegării (nu numai culinare sau alcoolice) şi mi-a forjat un caracter purist, spartan: fără amestecuri, cât mai sec, cât mai dur, cafea neagră, condimente, lacrimi și ardei iute. Berea, evident cea mai amară, spre strâmbatul prietenelor mele care, ca să nu se lase mai prejos când ieşim împreună, cer şi ele …bere cu suc de lămâie. No comment!

Trecerea de la fermentate la distilate a venit din curiozitate. Mai avusesem în alte rânduri asemenea curiozităţi, dar nu reuşisem să trec peste mirosul pe care îl percepeam la vremea aceea ca de țuică. De data aceasta, tot universul a complotat pentru a crea ambianța perfectă. Focul din şemineu a uneltit cu pisica, aceasta i-a şoptit căţelului, care i-a spus imediat motanului să aducă pătura de lână în carouri scoțiene şi să stingă lumina. Între toarcerea mâțelor şi jocul de lumini şi umbre creat de flăcări, între mirosul de pin ars şi de alcool distilat, am descoperit, spre uimirea tuturor celor care mă cunosc, miracolul care este whisky. Şi de prima oară de când am simţit arderea lui parfumată pe gât, umplându-mă parcă din interior cu un parfum fierbinte, am devenit o iubitoare pasională, cum altfel, de whisky.

De unde să încep? Cu ce? În Spania, țara mea adoptivă, nu prea se apreciază whisky. Spaniolii sunt, la fel cum eram eu, înnebuniți după vin. Pe drept cuvânt, căci în Spania vinul e mai ieftin ca apa și de obicei rar dai peste un vin prost. Iar cele bune….Rioja, despre tine vorbesc, pasiunea mea roșie și seacă!

Despre whisky nu ştiam nimic. Nici măcar diferenţe între whiskey, scotch, american, bourbon-ul ce mai e? Blended? Single malt?  Cu ey sau y?Acum, la un an de zile de când experimentez cu băutura devenită preferată, pot să spun că ştiu doar că încă nu ştiu. Mai am multe de probat, experimentat, învăţat. Am descoperit din eroare în eroare, am încercat, şi mai ales, m-am distrat.

Şi cel mai prost whisky te învaţă ceva, mai ales când eşti la început şi nu ştii nimic. Nu ştii nici măcar ce înseamnă un whisky prost şi ce îl face pe cel bun bun. De fapt, spre deosebire de vin, e cam greu să găsești un whisky oribil. Cum spunea  scriitorul Raymond Chandler, cel mai prost whisky este doar mai puțin bun decât altele.

Am început greşit, dar plină de entuziasm în căutarea senzaţiei aromatice care m-a cucerit din prima. Spun greşit pentru că am început cu cele mai uzuale şi ieftine sticle pe care le-am găsit. Astăzi, îmi dau seama că numai din cauza unei mari încăpăţânări nu am abandonat. Dacă facem analogie cu parfumurile, cum să apreciezi un parfum, dacă știi doar cum miroase un deodorant? De maşină! Greu, foarte greu să iasă ceva.

Dacă pot să dau vreo indicaţie unei începătoare, aceea ar fi să nu îşi ia cel mai ieftin whisky, dar în niciun caz cel mai scump, din care nu va înţelege nimic. Ceva mediu. Blended. Sau mierosul Jack Daniels al americanilor. Scoțienii sunt mai duri, de asta îmi și plac…La whisky se merge cu paşi mici, din pahar în pahar, din sticlă în sticlă. Nasul învaţă, gustul la fel. O infinitate de senzaţii se deschide, dar nu se pot experimenta toate deodată. Corpul nu ştie cum. Învaţă şi el, din înghiţitură în înghiţitură. Apoi, se face un upgrade. Adică trecerea la o marcă mai serioasă, sau la o sticlă cum mai mulţi ani vechime. La whisky, timpul contează. La fel şi preţul. Iarăşi, analogia cu parfumul este cea mai bună. Cam cât plăteşti pe el, atâta face.

La mine, fire perfecţionistă şi cu o aplecare didactică (sunt ISTJ, că tot îi place lui Lilith să se laude cu INTJ-ul ei atât de rar) trecerea la următorul nivel s-a făcut prin teste pe care mi le dădeam mie însămi. À la umbrele lui Grey, îmi acopeream ochii şi încercam să identific nu 50, ci măcar 3 feluri de whisky pe care le cunoşteam. Doar dacă reuşeam să o fac, merităm să mă premiez cu o sticlă mai scumpă.

Şi nu, nu beau Jane Walker… Nu ştiu ce a fost în capul celor de la Diageo (compania care deține brand-ul) când au marketat şi un exemplar “feminin”, care să atragă doamnele la băutul de whisky, explicându-şi decizia prin faptul că “whisky de regulă intimidează femeile”. Evident, a fost un fiasco. Femeile care beau whisky (şi care în Marea Britanie, de exemplu, ajung la 35% din băutori, o proporţie deloc neglijabilă) o fac în deplină cunoaştere de cauză  şi poate tocmai pentru a se îndepărta de aşa zisele băuturi dulci feminine. Nu au nicio problemă în a bea whisky cu nume masculin şi ştiu exact ce vor. Iar cele care se “tem” şi sunt “intimidate” de agresivitatea  băuturii cred eu, sincer, că nu există decât în mintea plină de stereotipuri a bărbaților.. Eroinele victoriene cu batiste dantelate nu mai sunt demult. Dacă multor femei nu le place whisky-ul, este, sunt convinsă, o chestiune pur şi simplu de gust. Şi nu pentru că privesc paharul cu fluturări înspăimântate de gene, pregătindu-şi sticluţa roz cu săruri.

Deci, whisky, încă două degete, că s-a stins focul! Şi God save the Queen! În următoarele postari, o să o luăm cu paşi uşori pe urmele primilor scoțieni, în kilt-uri, bineînțeles. Dacă nici Jamie Fraser nu poate convinge femeile să bea whisky, atunci cum să o fac eu?

La  ce  mă  duce cu gândul? Scotland the Brave

Like: